Era inevitabil. Dar tot nu-ţi vine să crezi cînd se întîmplă : era o tensiune furioasă, a devenit o piesă grotescă. Te uiți și rîzi, citeşti şi rîzi, vorbeşti şi rîzi. Rîsete de toate culorile, zîmbete schimonosite, grimase. Avantajul : adio autoritate ! Întoarcerea la vreo stare serioasă e imposibilă. Dezavantajul : toate pierderile se înmulţesc şi se accelerează. Cu final necunoscut. Dar ce mai contează ?! Dacă tot e să ne trăiască alţii viaţa în numele nostru, măcar să nu ne încrîncenăm pe nimicul care ne-a mai rămas, nu ? Mai bine să degustăm cum se cuvine ilaritatea fără pereche care se revarsă de peste tot : marionetele se dau zmei, satrapii sînt victime, hoţii şi vardiştii se împiedică unii de alţii în autentice filme cu proşti, profesorii recunosc că n-au atestat, bancherii recunosc că au bani dar nu-i dau, miniştrii recunosc că n-au sens, cei care au ordonat afirmă că de fapt s-au distrat, cei care s-au distrat declară că s-au mîhnit de fapt, poliţiile se prezintă drept asociaţii monahale, monahii cheamă la ordine, jurnaliştii pozează în judecători şi judecătorii în puşcăriaşi.
E simpatic. Păcat că e şi real.