Cine nu credea că un lucru bun și un lucru prost sînt făcute cu aceleași ingrediente – reformă, reorganizare, privatizare… – are în aceste săptămîni prilejul de a verifica în direct că e chiar așa. Cine a fost dispus să ia o clipă în serios ultimii ani de măcănituri despre salvare, restructurare, flexibilizare, creştere şi dezvoltare ieşite din gura unor neghiobi are interes să-şi pregătească urechile pentru acelaşi discurs, dar rostit de alţii, mai cu ştaif. Cine a acordat vreo importanţă sondajelor de opinie care raportau încrederi în lideri şi presupuse intenţii de vot îşi poate lua liniştit adio de la media, căzută şi ea în marja de eroare. De fapt, cam pe aici ar trebui să se situeze rădăcina dramei : mai poate şti cineva în acest moment cît de mare şi de adîncă e prăpastia dintre media şi opinia publică ? Ştim, sigur, că ea există, dar nu ştim cîtă e. Ştim şi că s-a dus pe apă podul teoretic dintre populaţie şi « liderii » ei. Ştim, sigur, că deriva e mare, dar nu ştim cîtă e, iar popularitatea miroase deja a factor negativ.
Interesant în toată drama – care a secătuit pînă şi cheful de revoluţie – e că ea a fost făcută posibilă cu mijloace foarte ieftine : cu timp şi vocabular. În urmă cu cîţiva ani, cînd dădea să crape, pentru a o putea continua fără pericol pentru marii actori, s-au băgat şi nişte bani. Acum, după o nouă rundă lungă de sunet şi lumină, se cer nişte bani noi pentru continuarea ei. Şi, din nenorocire, banii vor veni.
Tot bătrîneşte, tica-tica, scena se va roti arătînd un tablou semicunoscut într-un decor binecunoscut, garnisit cu spălăţei în loc de neghiobi, iar cîteva marfare pline ochi cu argumente şi motivaţii vor fi descărcate în ograda unor încă nenăscute oficine de presă scrisă şi audiovizuală. Să zicem că unii – nu neapărat cei mai mulţi – abia aşteaptă să roadă la păcăleala nou-nouţă. Dar ceilalţi ? De ce i-ar mai încredinţa străbunicului de 80 şi ceva de ani soarta strănepotului de 5 ? Sau bunicului de 62 studiile nepotului de 15, cînd el nu se îndură să deschidă Net-ul dar pierde cîteva ceasuri pe zi holbîndu-se la seriale triviale şi la piţipoance, mulţumit că puţinul din jur seamănă grozav de bine cu idealul lui de la 20 de ani, adică acela din 1972 ? Cum ar putea tolera oamenii cu scaun la cap o minoră reaşezare după ce au înghiţit neverosimile ceasuri de bombardament public la adresa celor public acuzaţi de înaltă trădare ? Cam pe aici ar fi, poate, tulpina dramei : legea oricărei ficţiuni fiind chiar obligaţia de a fi verosimilă, ea nu are cum se transmuta în poem dadaist. Or, dacă înalta trădare e verosimilă – şi aşa pare să fie –, nu mai e verosimilă minora reaşezare. Cineva prea obosit trebuie că a greşit tot calculul, compromiţînd pe veci bunătate de ficţiune.