România nu seamănă cu Franța nici de departe, darămite de aproape. Și totuși, în acest prezent « ciudat » – ca şi războiul botezat la fel în lunile fără urmă de mişcare pe fronturi –, românii seamănă cu francezii foarte tare. De ambele părţi s-a tras un chiot de bucurie că s-a încheiat o eră de blestem. Una care n-a avut decît eticheta de « dreapta », pe cînd în sertar se aflau doar neoliberalism aservit, financiarism, pierderi, închideri, şomaj real şi mascat etc. Chiotul întîmpina o schimbare de feţe – plecau cele hulite şi veneau cele care promiteau sfîrşitul calvarului – şi de etichetă. Eticheta e de « stînga » în Franţa – dar prin ea se înţelege revenirea la valorile tradiţionale ale ţării şi la nevoile oamenilor ei. Pe ea scrie « USL » în România – ceea ce vrea să zică soluţii eteroclite pentru a evita declanşarea falimentului, pentru a şterge de pe chipurile multora expresia de pesimism suicidar care se instalase de cel puţin doi ani şi jumătate şi pentru a obţine creşteri de imagine folositoare unei formaţiuni politice bastarde la legislativele din noiembrie.
O « ciudată » tranziţie prin incertitudine a demarat deci în România. În Franţa, tranziţia e marcată concret de aşteptarea rezultatului la legislativele care se vor ţine într-o lună, atunci cînd tabloul parlamentar riscă să arate o majoritate inconfortabilă. Europa toată ţine isonul « ciudăţeniei » : a menţine austeritatea înseamnă crimă economică şi pericol social ; a renunţa la ea înseamnă a modifica azimuturile convenite în vederea satisfacerii cererii de stabilitate şi reproducere a unui establishment apăsător şi puternic, cinic şi inerţial ; a atenua, a îndulci, a relaxa, a amîna, a o lungi, a tatona, a negocia, a renegocia – cam asta ar fi seria de verbe prin care se dirijează acum o navigaţie greoaie, cu orizont înceţoşat.
Şi românii, şi francezii privesc, mahmuri după chiot, la o scenă de cauciuc şi se străduiesc să se ţină bine. Şi unii, şi ceilalţi ştiu – din motive diferite – că e nevoie de o revoluţie, revoluţii diferite şi ele. Şi nu ca să se întoarcă undeva, ci tocmai pentru a ieşi odată la larg din ţarcul prea multor tocmeli care le-au făcut viaţa amară. Se vorbeşte în ambele ţări despre « sistem », dar nu se înţelege acelaşi lucru prin asta. Se cer şi colo, şi dincolo reindustrializare, politici pentru tineri, locuri de muncă, susţinerea unei creşteri miraculoase – dacă tot a făcut miracole decenii de-a rîndul, întunecînd orice alte preocupări –, care să toarne ulei tămăduitor peste un ocean de nemulţumiri. În Franţa, lumea e sătulă de globalizare. În România, are alergie la pseudonimul ei, FMI. În fond, aceeaşi chingă, altfel bătută în ţinte. Românii şi francezii sînt deopotrivă istoviţi de o experienţă pe care n-au priceput-o la început, dar din care li s-au servit porţii mult prea mari pentru capacitatea lor de a digera. « Ciudat », iată, nu e că s-a întâmplat asta, ci că starea lor de după indigestie seamănă grozav, deşi ţările nu au decît subţiri asemănări aparente.