Unele ştiri, dintre puţinele care mai merită să fie citite, sînt mai grăitoare decît par la prima vedere. Sînt adică « emblematice », cum ar zice unii. De pildă, despre Liviu Negoiţă care dă jos panourile publicitare ale lui Robert Negoiţă ca să le pună în loc pe ale lui. Rezultă că e loc puţin, iar înlocuirea lui X cu Y e singura soluţie pentru ca Y să stea în scaun în locul lui X. Nu lîngă el, nu în acelaşi timp, nu la galerie, ci chiar în acelaşi loc.
Cei care s-au ofuscat în iarnă la auzul sloganului « PDL = USL » pot s-o ia acum cu bonomie şi să adopte formula ambiguă « ori PDL, ori USL ». Pot opta şi pentru « PDL + USL = RO », care e chiar mai aproape de evidenţa pe care o trăiesc. Şi care constă în a admite că ţara şi locuitorii ei nu contează. Contează doar figuri, canale, reţele, sfori care aparţin aceluiaşi mare borcan de cîteva decenii. Partidele, campaniile electorale, bătăliile intra- şi extraconstituţionale interesează numai borcanul, iar acesta ocupă locul – unic şi puţin – cînd cu unii, cînd cu alţii, scoşi mai mult sau mai puţin întîmplător de sub capac să mai ia aer odată la cîţiva ani.
Ţara şi locuitorii ei au un singur rost : să plătească supravieţuirea formei rotitoare din borcan. Cum mulţi au plecat, la fel de mulţi evită forme legale de plată, destui îşi lungesc agonia din pensii şi alocaţii, taxele şi impozitele pe care ni le cere borcanul puţinilor proşti rămaşi ar trebui, îmi zic, să rămînă o bună bucată de vreme neplătite. Mă gîndesc cum ar fi să-mi plătească borcanul restul vieţii pe care mi l-aş petrece în puşcărie de pe urma nesupunerii mele civice. Hai că un an sau doi m-ar ţine pe ceva zeamă cu pesmeţi, dar după aceea ? Cred că m-ar otrăvi şi mi-ar fura dinţii de aur din ţeastă înainte de-a mă azvîrli în groapă. Asta numai dacă aurul ar mai avea căutare atunci, fireşte.