Vechii greci au inventat aproape totul. Dar ne-a rămas şi nouă ceva de propus umanităţii : comedia pe fond tragic. Varianta populară, zisă « haz de necaz », are de-acum o versiune cultă, cu deschidere simfonică şi spectacol care umple arenele. Iar cei care îşi întorseseră scîrbiţi ochii de la media s-au apucat de cîteva zile s-o consume din nou. De ce ? Pentru că incredibilul e la tot pasul. Fireşte, nu toată lumea se amuză din aceleaşi motive, deşi efectul e identic, ba chiar şi finalul său e văzut la fel.
Oamenii cu carte – destui, şi din cei care tac ca peştii din prudenţă, şi din cei pe care nu-i întreabă nimeni nimic – descoperă cît de naivi sînt agitatorii politici. Să crezi că poţi convinge masele indistincte de contrariul a ceea ce au trăit nu două săptămîni discutabile, ci sub lungi guvernări ; să crezi că partenerii străini se vor manifesta într-un glas instituţional, şi nu drept ceea ce sînt cu adevărat în sînul instituţiilor într-un caz de periclitare a intereselor directe şi să pozezi în conservator/revoluţinar emerit vorbind cu sau despre aceste instanţe abstracte în dialect de oţel ; să crezi că mai tresare demn cineva la auzul unor nume de instituţii (Parlament, Curte Constituţională, CSM, DNA, ANI, ANAF…) după ce au fost meticulos demontate şi expuse în nemernicia lor de ani de zile – cît de candid să fii ca să-i dai înainte aşa cu săptămînile ?!
Oamenii fără carte – mult mai mulţi dar şi mult mai ultragiaţi – se opresc din număratul firfireilor rămaşi în portofel numai ca să-şi facă o cruce mare, de slabcredincios şi să rîdă arătînd cu degetul la televizia în care Băsescu, pe fond moarat de Constituţie, joacă farsa cinstei. « Iote, preacinstitul ! », rînjeşte beţivul cartierului în butica din care-mi iau ţigări şi ciocolată. « Lasă, Fane, zice şefa, că te-a reformat şi pe tine. Acum nu mai mănînci, numa’ bei! Economie, mă ! » Dar Fane nu se lasă : « Păi, da’ nu mă duc eu la vot ?! » Cînd ies, într-un cor şuierat de înjurături şi blesteme grele, e limpede că opt oameni din opt se duc la vot cu sete, indiferent de ce se mai întîmplă în aşa-zisa campanie.
În fond, e campania cui ? Campanie pentru ce ? Campania unui om împotriva unui popor ? – e singurul lucru cu adevărat limpede. Iar poporul a căpătat un soi de avocat din oficiu în persoana USL. Bun şi ăsta, nimic de zis, măcar le ştie pe astea, avocăţeştile. Dar ce poate face un om, fie şi susţinut de cîteva mii de gureşi, împotriva unor milioane de inşi furioşi ? Parcă am mai văzut recent filme cu subiectul ăsta. Şi am văzut şi mandate limitate ale avocaţilor din oficiu, şi vedem şi azi lungi trene ale vanităţii şi fragilităţii lor încurcînd soarta popoarelor. În ţările arabe zguduite de revoluţii nu demult, se manifestă deja dureros bîlbîiala pe care fostele « mari bătălii » o ascundeau. Bîlbîiala născută din lipsa de structură a unei eventuale noi echipe, din proiecte neclare şi incoerenţe de tot felul, din lipsă de experienţă sau exces de experienţă vetustă, angajamente de nemărturisit şi isteţimi tribale.
Răspunsul standard la dubitaţiile inşilor neangajaţi politic, ca mine, e că « trebuie luată puterea », din care se înţelege că Puterea e un soi de bici. Or, acest model vechi, în curs de descompunere sub ochii noştri, mai operează doar cîteva amarnice zile. Cele de dinaintea unei bătălii inutile, căci e gata cîştigată. Tot ce se mai obţine în penibilul zăngănit de arme e o discreditare sănătoasă de ambele părţi : conservatorii ies ferfeniţă din strădania de a demonstra că ploaia curge în sus, revoluţionarii ies sleiţi din demonstraţia că 2+2=4, ambele pentru o galerie hlizită, care din nenorocirea asta se va alege cu falsul patent că toţi sînt nuli şi neaveniţi din moment ce i-au distrat pe ei, care ştiau scorul de trei ani.
Există, poate, şi o soluţie mai simplă, economicoasă în forţe şi timp, eficientă pentru toată lumea. O demisie a lui Băsescu, cu completarea acelor rubrici la care tot ezită, cu armistiţii şi favoruri măsurate. O concentrare şi o concertare cu mai puţine « puteri » şi mai mulţi « creieri » în timpul rămas pînă la nişte anticipate cuminţi. O bătaie de cap zilnică pentru salvarea mobilelor care plutesc pe apă. Aşa, fără duş rece ca gheaţa, cu metode mai băbeşti, mai pe gustul poporului român dar şi al lumii largi, rămîn şi toate capetele întregi, rămîne şi ceva loc de bună ziua, rămîne şi timp de lucru pentru urgentul interes naţional.