Publicarea rezultatelor recensământului din octombrie 2011 şi consemnarea unei populaţii de numai 19 milioane de locuitori îndeamnă specialistul la plasarea acestui număr în timp, pentru a-i discerne mai bine semnificaţia în istoria demografică a ţării. Există o istorie demografică trecută şi se poate construi o istorie demografică viitoare. Va trebui să ne întoarcem cu 46 de ani în urmă, în 1965, pentru a găsi o populaţie de 19 milioane de locuitori în România. Diferenţa dintre caracteristicile situaţiei demografice în aceşti doi ani este majoră : populaţia României a avut în anul 1965 o creştere naturală de 115 mii persoane ; datele provizorii pe anul 2011 (INS, 2011-2012) indică o scădere naturală de 55 mii persoane.
Pentru a putea plasa populaţia de la recensământ într-o viziune prospectivă, a dezvoltărilor potenţiale, este nevoie de elaborarea unei proiectări demografice. Structura pe vârste a populaţiei este indispensabilă unei astfel de abordări. Distribuţia pe sexe şi vârste a celor 19 milioane de locuitori din octombrie 2011 urmează a fi cunoscută abia la mijlocul anului 2013, ceea ce înseamnă că ne aflăm şi ne vom afla într-o necunoaştere a acestei structuri demografice fundamentale pe întinderea a doi ani şi jumătate – 2011, 2012, prima jumătate a anului 2013. În Polonia, ţară care a efectuat recensământul populaţiei în aprilie-iunie 2011, numărul populaţiei în vârstă de muncă (18- 64 ani la bărbaţi și 18-59 ani la femei) şi ponderea acestei populaţii, ca şi rata șomajului, au fost publicate în martie 2011 (Polish News Bulletin, 2012). În contextul unei populaţii cu 2,4 milioane mai mică şi cu o structură pe vârste afectată semnificativ de masiva migraţie, mă întreb ce fel de programe s-au elaborat în anul 2011 şi ce fel de programe se elaborează în acest an şi pentru anul 2013 în ministerele şi în celelalte instituţii în care cunoaşterea structurii pe vârste a populaţiei, a unor subpopulaţii este indispensabilă. Este vorba de sănătate, educaţie, pregătirea şi utilizarea forţei de muncă, dezvoltare regională.
Estimarea structurii pe vârste a populaţiei stabile la recensământul din octombrie 2011 este o întreprindere dificilă şi delicată, dar nu imposibilă. Cred că între a nu avea o estimaţie a acestei structuri fundamentale până la mijlocul anului 2013 şi a avansa prudent o distribuţie pe vârste a celor 19 milioane de locuitori, investigând astfel contururi posibile ale noii populaţii a României în deceniile următoare, cea de-a doua opţiune se impune.
Din punct de vedere tehnic, problema care a impus soluţie a fost « extragerea » din populaţia pe vârste la începutul anului 2011 a unei subpopulaţii de 2,4 milioane persoane reprezentând migranţii pe o perioadă îndelungată. Am folosit structura pe grupe de vârstă a celor aproape 1 milion de migranţi dintre recensămintele anterioare – 1992 şi 2002 –, apreciind că, la dimensiuni atât de mari ale migraţiei, nu ar trebui să existe diferenţe radicale între structura pe vârste a migranţilor 2002-2011 şi cea a migranţilor 1992-2002. Odată astfel estimate efectivele migranţilor pe sexe şi grupe de vârstă, la detalierea distribuţiei pe ani de vârstă s-a recurs la structura populaţiei de la începutul anului 2011 (în interiorul fiecărei grupe). S-ar putea să existe unele diferenţe între cele două structuri, pe care însă le vom putea cunoaşte doar la publicarea structurii pe vârste a celor 910 mii persoane plecate pe o perioadă îndelungată. Avem însă în faţă o construcţie prospectivă exploratorie şi prudenţa este implicită. Distribuţia pe vârste la începutul anului 2011 şi cea de la recensământ sunt semnificativ prezentate, prin suprapunere, în piramidele vârstelor din figura 5. Suprafaţa de culoare neagră neacoperită de liniile albe este tocmai populaţia « extrasă » din cea de la începutul anului. Populaţia pe vârste astfel estimată a fost proiectată pentru anii 2012-2050 în varianta-reper Fertilitate constantă. Nu s-a adoptat nici o ipoteză asupra migraţiei externe, iar ipoteza asupra mortalităţii este similară cu cea din proiectări anterioare ale autorului, admiţând continuarea trendului descendent al mortalităţii pe vârste şi ascensiunea speranţei de viaţă la naştere (Gheţău, 2010). Ipoteza nu diferă, de altfel, de cea adoptată în Seria 2010 a proiectărilor Diviziei de Populaţie ONU (United Nations Population Division, 2011). Neincluderea unei ipoteze asupra migraţiei externe este motivată de imposibilitatea prevederii dezvoltărilor pe care le-ar putea avea migraţia externă în viitor, mai ales în contextul economic internaţional generat de criza economică şi financiară. O remarcă se impune în privinţa ipotezei adoptate asupra fertilităţii. O populaţie feminină de 15-49 ani mai mică la recensământ înseamnă, cu acelaşi număr de născuţi în anul 2011, rate de fertilitate pe vârste ceva mai mari faţă de cele calculate cu populaţia dinainte de recensământ. În determinarea ratei fertilităţii totale şi a ratelor de fertilitate pe vârste, folosite la proiectare, am inclus schimbările pe care le determină noua populaţie şi estimarea distribuţiei sale pe vârste. Rata estimată a fertilităţii totale pentru anul 2011 este de 1,6 născuţi la o femeie, cu puţin peste cea din anul 2010 (1,4 născuţi la o femeie).

Din Vasile Gheţău – Drama noastră demografică. Populaţia României la recensământul din octombrie 2011, Reprofesionalizarea României IV / IPID, Editura Compania, Bucureşti, 2012