Și poc ! Divina inspirație lovi Curtea Constituțională. Nici o fragilă rațiune omenească nu poate pretinde că a vizat, cu lumina ei, cele exact 40 de zile întinse pe covor dinaintea unei posibile şi foarte probabile salvări. E chiar carantina veche de milenii, menită să te ţină departe de bolnavi şi de patul lor, pe urmă de ciumaţi şi leproşi, apoi de oameni şi animale care trebuie, prin trecerea timpului, să arate că sînt sănătoşi, adică nu prezintă pericol pentru civilizaţie.
Ideea de pericol copleşeşte în chestiunea carantinei. E limpede că ea a fost declanşată fiindcă s-au manifestat simptome foarte alarmante. Cel mai teribil e, poate, cel al iresponsabilităţii absolute. Un ministru de Interne responsabil ne-ar fi avertizat : dacă vreţi cvorum la referendum, noi nu sîntem în măsură să avansăm cifre fiabile pentru că ştim ce se poate găsi în registrele noastre, deci întrebaţi-i pe alţii. O Autoritate Electorală Permanentă ne-ar fi prevenit la rândul ei : nu veniţi la noi după cifre, noi n-am fost pînă acum nici serioşi, nici autonomi, sîntem nişte căpușe pe bani buni, uite că ne facem bagajele, deci bateţi la altă uşă. În loc de aşa ceva, ministerul de Interne a pus pe masă o cifră aberantă, pentru ca apoi să anunţe că n-o garantează, iar Autoritatea a înotat pe sub apă, ca să scoată capul suspinînd în final că ea nu e sigură de nimic. Asemenea atitudini sînt grave, impardonabile. Cine le are nu înţelege în ce post se află şi care e portanţa lipsei sale de discernământ. Trebuie nu doar să plece, ci să și plătească pentru primejdia în care a dus comunitatea cu orbirea sa.
Trecutul încărcat de vicii al administrației nu-l crede nimeni gata de reparat în cîteva zile, dar nu despre trecut e vorba. Important e chiar prezentul imediat, şi deci de-a dreptul sensul carantinei. Slabă speranţă însă de la realismul elitei politice : deschide instant gura o fostă ministreasă pedelistă ca să anunţe că, dată fiind bezna cifrelor, trebuie invalidate localele din iunie deşi acolo nu s-a cerut cvorum, consumau cu toții voios procente ca să țină pe aparate partide moarte sau seminăscute ; cu un nazalizant complex de superioritate şi un invidiabil calm, un brav consilier penele crede că e util să ne detalieze slăbiciunile funcţionărimii româneşti dintotdeauna, de care n-ar trebui să facă nimeni mare caz, doar merge şi aşa ; intră în vorbă o fostă şi actuală ministreasă pesede, artistă IT, pentru care incompatibilităţile softurilor sînt totuşi un mister improbabil şi care este, prin urmare, convinsă că totul se va drege fără mari eforturi fiindcă există baze de date. Mai bine nu-i mai asculţi şi iei o aspirină. Ei sînt ! Chiar ei. Toţi cei ca ei, vinovaţi fără conştiinţa vinovăţiei lor, bombe cu ceas, cauza pierzaniei noastre. Şi sînt mulţi… Saci de palavre, otrăvitori prin boleşniţa propriei lor puţinătăţi. Cu primejdia orbirii la purtător : nu se văd, căci nu ştiu ce ar fi de văzut ; nu ne văd, căci au fost încurajaţi formal să ne considere invizibili. Le-o fi carantina de vreun folos ? Mă îndoiesc.
Şi totuşi, această carantină care începe la noi vine de se leagă de aceea pe care aproape şi-o încheie Vestul în judecata lui asupra României. Fireşte, străinii aceia de care ne tot împiedicăm ştiau multe despre noi. Aveau o idee destul de exactă despre propriile lor interese şi avantaje în ţara asta coruptibilă prin tradiţie, slabă de înger, şi mai slabă la cadre – că doar sînt promovate tot ca în ´52, ca să fie liniştite toate puterile –, deci uşor de intimidat şi sufocată eficient de propria ei militărie ierarhică.
Ghinion însă, erau şi dispuşi să creadă poveştile vînătoreşti despre Satrapul adulat de ceva între 30 şi 40 % din gloată. Pentru că acestea sînt cifrele puterii tranchilizante după care se mişcă soarele forţei apusene. Păreai nebun cînd corectai un neamţ sau un american pomenind de 10-12 % pentru Arendaş şi partid cumulaţi. Dar 88 % din gloată care să-şi sfideze stăpînii le-a răcit sîngele în vine. Au amuţit : cum se vor face următoarele deal-uri ? E oare de crezut ce s-a mai auzit despre antiamericanismul şi euroscepticismul acestor penibili paysans du Danube ? O să-şi facă de cap ? O să ne pună în primejdie noua sforărie la care tocmai lucrăm ? Am plătit prea mult către prea puțini ? Ne-om fi șters urmele ca lumea ? Dumnezeule, sînt atît de mulţi !
Dar oare real-politicii noştri pricep imensitatea momentului ? Gigantismul ghioagei pe care şi-a însuşit-o poporul prin plebiscit pentru o vreme ? De regulă, noi ne împiedicăm de-un ciot, plecăm urechea la un prost, batem palma cu un pensionar lobbist, ne încredem în ţuţeri şi mai-ştiu-eu-ce inventăm ca să pierdem Cupa, să ratăm calificarea, să ne înjugăm într-un tratat la care nici nu merita să ne uităm. Putem oare face de această dată ca democraţia, adică puterea poporului, să se instaleze, dacă tot a izbîndit, şi să dureze ? Putem fi atît de miopi preţ de 40 de zile aur, încît să nu ne înstăpînim pe Arcul de Triumf care ni s-a dat ?