Mă pregăteam să-mi scot batista de jalea Curţii – cui îi face plăcere să se holbeze la zbaterea unor muşte într-un borcan închis ermetic ?! – cînd mi-au căzut din întîmplare ochii pe eseul ei recent pe marginea îndemnului dat de PDL şi de Traian Băsescu către alegători de a nu merge la vot la referendum. Şi mi-am pus la loc batista în poşetă şi am rîs din toată inima. Toată însăilătura e comică şi nu e de crezut că vreun român practicant al dreptului ar îndrăzni vreodată s-o producă pe o masă în faţa unei Curţi străine. Mai ceva ca la halterele olimpice, CCR se sforţează să clarifice acolo faptul că boicotul nu e nici infracţiune, nici contravenţie şi nici măcar abuz. Şi asta deşi, dacă lucrul poate fi valabil pentru un partid, nu e deloc valabil pentru un preşedinte ieşit din sufragiul universal, care nu e cu nici un chip partinic, oricum am aşeza un sistem legal, inclusiv cu capul în jos şi picioarele în sus. Curtea, care nu e formată din proşti, oricît ar fi oamenii aceia de puţin zidiţi în experienţă de tribunal, se face că nu ştie că s-a terminat de mult cu moda necivilizată a boicoturilor politice. Nu de alta, dar ştiu toţi studioşii în ştiinţe politice că ele nu-i duc departe pe cei care le practică : toate facţiunile care cheamă la boicotarea unor alegeri sau referendumuri îşi asigură antipatia populară, se autodiminuează şi, în final, se autodinamitează. Cine-o mai cînta cu boicotul de curînd ? Parcă acum vreo două luni monarhiştii libieni, care nu voiau să le ia ţara de sub nas stăpînii NATO, după ce o făcuseră oricum praf ; tot pe atunci, un imam furios le predicase algerienilor să nu se ducă la alegerile generale, dar se trezise că fusese auzit cu groază şi pîrît chiar de ai săi, cei din moscheea de la marginea Capitalei, iar ministrul Cultelor i-a făcut onoarea de a-l trage de urechi, explicîndu-i că « trebuie » să cheme oamenii la vot, să pună fiecare în urnă ce doreşte ; ba mai erau prin iarnă cap de afiş al exotismului politic şi partizanii partinici ai lui Laurent Gbagbo, care chemau la boicotarea legislativelor după ce şeful lor, încarcerat în cele din urmă, montase o răzvrătire împotriva rezultatelor scrutinului prezidenţial care blocase şi însîngerase inutil Coasta de Fildeş cu lunile. De vreo altă « podoabă » mai nouă n-am ştiinţă, dar şi aşa tovărăşia boicotistă îmi pare arhidubioasă.
Poate că elementele cele mai hazlii din explicaţia Curţii sînt cele prin care ni se oferă nouă, alegătorilor, cu două mîini minunatul drept de a nu vota, adică banalul nostru absenteism – global, de altfel –, el fiind sofistic asimilat boicotului. Doar că, dat fiind că noi nu sîntem în cauză în mod real, ci « boicotatorii » – noroc că nu-şi impun « cu forţa », ni se spune, voinţa asupra noastră ! –, aflăm cu stupefacţie că şi aşa, « printr-o conduită pasivă », ne putem « impune voinţa politică ». Ce-i drept, prin conduita noastră pasivă am ajuns unde-am ajuns… , doar că nu ne ducea capul că asta ar fi fost proba vreunei voinţe ! Ca să vezi, ne supraluminează Curtea, ne-am putut vedea astfel « realizate » propriile convingeri neacceptîndu-le « în mod indirect »  pe cele contrare. Ei, ne-am pricopsit ! În tristeţea noastră, măcar n-avem parte de păcatele pe care, Doamne fereşte, ni le-ar fi adus oarece convingeri şi acţiuni.
Ce mai, citeşti şi te cruceşti, dacă nu te îneci de rîs. Nu poţi să nu ţi-i imaginezi pe marii lideri ai lumii de azi şi de ieri propovăduind fuga de la urne, spatele întors comunităţii, uşa trîntită în nas şi alte binefaceri ale acestui not to be, care e, iată, însăşi calea de a evita crima (Hamlet), războaie (WW I, WW II etc.), întîlniri de gradul trei la CPI, CEDO şi alte incinte de mare instanţă.
Ca de obicei, după multe hohote, te copleşeşte şi o melancolie. Unde naiba s-a mai văzut automutilare, sabotare, implozie programată – căci ce altceva e acest « Noapte bună, copii ! » al Curţii noastre Constituţionale ? – care să fi devenit, printr-un hocus-pocus extraordinar, apoteoza unui popor la ananghie ?! Nicăieri şi niciodată. Ultimul naiv stupid care-mi vine în minte e Pétain. În octombrie 1940, s-a întîlnit cu Hitler (acelaşi !) la Montoire şi s-a oferit, plin de zel, să depăşească prin bunăvoinţe colaborarea limitată pe care armistiţiul i-o impunea Franţei ocupate. Ţinea să creadă mon général că o să obţină aşa un tratament zis « privilegiat » pentru Franţa într-o Europă germană. Ce-a obţinut ? O bestialitate germană la pătrat şi un oprobriu de granit, rezistent prin milenii…
Poate că blînda Curte supuşită joacă pe o scenă mult prea mare pentru ea. Mărimea scenei, e limpede, contează de la o altitudine în sus în stat. Uite, de pildă, că tot mi-am amintit de Franţa-mi de adopţie, există şi acolo o asemenea măreaţă Curte, dar îi zice Consiliu Constituţional (natura şi statutul seamănă : tot 9 judecători aleşi pe 9 ani, o treime se schimbă la 3 ani, tot cu cvorum de 7 etc. ; sînt numiţi de preşedintele Republicii, de preşedintele Senatului şi de cel al Camerei, iar foştii preşedinți ai ţării sînt membri de drept). Acolo nu e nici măcar obligatoriu ca membrii să fie jurişti. Şi totuși, dacă te uiţi la compoziţia concretă, constaţi că marile studii de drept apar peste tot (există inclusiv doctorat, adică un summum rarisim pe acele plaiuri, există şi au existat foste vîrfuri ale magistraturii şi chiar glorii mondiale ale justiţiei), alături de înalte şcoli politice şi administrative. Oare de ce ? Oare la ce folosesc şi nişte foşti preşedinţi ? Mă gîndesc că esenţialmente din cauză de mărime a scenei. O scenă pe care o Constituţie, fie ea şi perfectă, şi nişte coduri – lucruri pe care le stăpînesc foarte bine mii de oameni în Franţa – nu-s de ajuns pentru a evita, cu simple litere şi cifre, un război civil.