« Un gol istoric se întinde » (Bacovia)

luni 8 oct. 2012


Expoziţia N.N. Tonitza
,
Muzeul de artă al R.P.R.,
Bucureşti, ianuarie-martie 1964

Căutînd figuri de copii, am găsit la Tonitza – inevitabil, nu ? – trei puști sărăcuți, în hainele acelea uriașe, de căpătat. I-a desenat în 1919 pentru foaia Avîntul, nu prea caricatural, iar grafica asta de atitudine purta o legendă care te lasă cu gura căscată : « — Hai să ne jucăm de-a politica [ar zice puştiul ’năltuţ]. Eu vă bag mîna în buzunar şi vă fur pîinea, voi îmi strigaţi „pungaşule“ ; eu vă iau la bătaie şi vă închid !… »
Dacă în 1919 pictorul îi putea atribui clasei populare o asemenea clarviziune, punînd lectura mizeriei politice în gura copiilor, nu cred că greşim prea mult azi atribuind aceeaşi clarviziune copiilor de-a dreptul. Clasa populară care are ceva mai mult decît dublul vîrstei ştrengarilor lui Tonitza e atît de lucidă în 2012, încît nu mai adună decît arareori mai mult de 20 000 de perechi de ochi care să se uite la OTV. Şi e greu de pretins că mai mult de jumătate din mîinile corespunzătoare vor ajunge să-i voteze partidul la iarnă.
Cu un 2 % de-aici și cam tot atît pentru noutățile fanteziste care umplu scena  străduindu-se să golească creiere, dar şi cu dezinteresul în creştere pentru ceva ce se prezenta ca o opoziţie şi a sfîrşit deja băltit ca o aproximaţie, legislativele parcă s-au topit. Fără ca PDL-ul să fi chemat la vreun boicot de data asta, dezertarea de la cele civice pare sigură. Scopul măreţ al băltirii, adică punerea la adăpost a tuturor vinovaţilor de dezastrul din ţară şi continuarea jocului la nivelul elitelor cu minime modificări, a fost deja atins. Micile încrucişări cu săbiuţe de lemn, piruete, solidarizări şi desolidarizări de operetă nu mai interesează decît în registrul de carnaval sau de divertisment TV kitsch. Şi atunci nu mai mult decît cîteva minute. Sau două paragrafe din şase cîte se afişează la ecran.
Un succes, ce mai ! Unde mai pui, economicos. Cu cîteva « pungaşule » strigate cînd baritonal, cînd piţigăiat, cu cîteva îmbrînceli şi 29 de zile, s-a rezolvat ditamai tensiunea. La fel de evident, cîştigarea cîtorva luni de baltă în plus va costa noi vagoare de dezastru. Dar, cum infantilismul criminal al elitei n-are de ce, prin ce şi pentru ce se schimba, chiolhanele ei pot începe să debordeze de pe-acum, ca toate reuşitele măreţe pe termen scurt. Om vedea noi cum o fi – îşi zic protagoniştii – cînd o creşte iar zumzetul, la a doua, a treia sau a noua moţiune care trece. În fond, judecata e corectă : mica lume dirighentă, băutoare de şampanie sau mîncătoare de şunculiţă în vagonul ei de Orient-Express, a fost decuplată de-acum şi de locomotivă, şi de lungul şir poporan de vagoane. Inerţia ţine de minunile planetei Pămînt.
Era şi acesta un moment posibil în lunga noastră istorie. A şi fost, de altfel, trăit în cîteva rînduri. Să nu fim trişti ! Au şi déjà-vu-urile farmecul lor, iar marilor goluri le urmează nişte preaplinuri colosale. De care, ce-i drept, am putea fi copleşiţi noi, bieţi români moderaţi şi cuminţi…

Lasati un comentariu

Comentariu