Mulţi au vrut să vadă cu ochii lor sfîrşitul unui regim. L-au numit « Băsescu » şi au conjurat sfîrşitul lui cîteva săptămîni de-a rîndul în vara lui 2012. Cînd au înţeles – destul de repede după referendum – că nu vor avea parte de căderea dorită, s-au dus la votul de la legislativele din decembrie pentru ca măcar simulacrul de îndepărtare a băsismului să fie dus la bun sfîrşit. Nici simulacrul n-a reuşit pe deplin : zeci de ancore vizuale şi auditive au rămas împlîntate în peisaj, foştilor mari vinovaţi de dezastrul naţional recent e de-acum limpede că nu le va cere nimeni socoteală, propagandei de serviciu nu-i va astupa nimeni gura şi nici nu-i va tăia fondurile. Prin urmare, optimiştii de duzină, adică aceia care au urmărit cu sinceră încrîncenare înscenarea de meci între nişte adevăraţi « actori » politici, se regăsesc de sărbători şi înşelaţi, şi dezamăgiţi, şi dezorientaţi.
Unii au mirosit semnele sfîrşitului de regim încă din 2010. Doar că nu regimul, în sensul de deţinător al forţei, se sfîrşea atunci, ci porneau pe panta epuizării resursele de menţinere a echilibrului din economie şi din societate. Lunga agonie trăită de ţara încă mişcătoare de atunci încoace eroda, ce e drept, şi regimul, fără a se deschide însă spre vreo alternativă. Pericolul unei mari şi violente rupturi – real şi înfricoşător – a fost anulat simplu, cu mijloace la îndemînă : s-a confecţionat din bucăţi de material luate de la haine mai vechi, politice şi de media, un fel de opoziţie, ceva care să aducă a alternativă, şi a fost injectată periodic cu teme, cu adrenalină, cu manifestări discursive şi de stradă. Responsabilii cu forţa au tot tras de odgoane cînd hăis, cînd cea, aşa încît, prin zdruncinăturile grohotişului coborîtor, aparenţele zise « democratice » ale show-ului să fie păstrate, iar elitele de toate felurile cu care se lucrează trădarea şi sabotajul să nu sufere prea mult, nici ele şi nici esenţialele lor conexiuni externe.
Preț de cîteva luni, cele zise de « liniște necesară », puţinii care ţineau morţiş să mai spere că nu se prăbuşesc au tot îndemnat « alternativa » să-şi anunţe programe şi proiecte. Căci fiinţa umană se îmbată în mod real cu alcool, nu cu apă, ca în proverbe. Dar « alternativa », cu aere calculate şi viclene, pretindea în multe vorbe că dezvăluirea miracolului deplin se va face numai la maturarea sa, musai simultană cu momentul instalării la butoane. Momentul a venit şi mîna de candizi care visa la minuni constată că miracolul e fie gol, fie amînat pînă după vreo revoluţie de stambă, care să facă ea acea curăţenie de care nimeni, dar absolut nimeni din elitele speriate că sînt deţinătoare de forţă nu e – şi cu adevărat nu e – în stare.
Reducerea radicală a vieţii din ultimul an la mascaradele politice s-a soldat, iată, cu un suflu sfîrşit al spaţiului public : politicianismul multicolor s-a fîţîit ţanţoş prin platouri şi pe afişe, ca să aterizeze cumva pe scaune de pluş ; justiţiei i s-au atîrnat de mîini şi de picioare cîte ghiulele putea să care, doar-doar n-o ajunge să facă vreo ordine din aceea pe care o  reclamă 19 milioane dar o tem 300 000 ; media s-a sabordat după ce a cîntat ca un lăutar la toate balurile şi la toate încăierările, ba a şi oblojit, ca un doftoroi de ţară, toţi răniţii din toate taberele, uneori şi din cei de cîte trei feluri deodată, pe principiul cretinizant dar considerat – numai de artiştii propagandei – eficace de 23 de ani încoace cum că « cine vede şi nu ştie/zice c-aşa trebuie să fie ».
Cu numele, regimul « Băsescu » a supravieţuit. Tot de formă, un nou regim s-ar înfiinţa, cu aparenţe dar fără conţinut sensibil de « alternativă », căci cîţiva bumbi noi la o haină veche hrănesc doar cîteva zile şi doar un moral catastrofat, nu un organism hipocaloric, hipotermic şi aflat în criză gravă a organelor vitale. Dintr-o diversiune în alta – toate menite să cîştige timp, să împingă răfuiala cît mai departe şi să evite orice formă de răspundere directă şi imediată deopotrivă pentru prăduieli şi pentru temporizări letale –, sfîrşitul tuturor sfîrşiturilor se iţeşte la orizont. Haine vechi, bune de recondiţionat nu mai sînt ; vistieria e goală ; nurii investiționali se întîlnesc cu ochi glaciali, prea rapace pentru ciobăneștii costelivi care păzesc stîna din inerție ; borcanele de cadre proaspete au scos deja la vedere un soi de ţîri muraţi care nu mai convin nici defunctelor regimuri.
Şi atunci ? Atunci poporul îşi face urări – sieşi şi numai sieşi –, « privitor ca la teatru » la nefericitele trupe care au dat atîtea reprezentaţii cîte zile a avut un an întreg. Şi totuşi, cu înţelepciunea-i ultimă, pe care n-a pierdut-o, de fapt, niciodată, poporul zice « ei cu ale lor, noi cu ale noastre », iar de făcut, se face că nu-i cunoaşte pe prea mulţii care l-au înjosit degeaba, l-au apostrofat, l-au asmuţit sau au vorbit în numele lui. Părăsit ca acum n-a mai fost de mult el, poporul, dar nici n-a pierit el vreodată şi nici neputincios nu e să-şi construiască o eră nouă, una numai a lui : cu spatele la stat şi la pseudoelite, cultivîndu-şi ogorul încruntat.