Cronica Adrianei Bittel din Formula AS,
17 ianuarie 2012, la volumul Aşa s-a născut omul nou. În România anilor ’50, de Dorin-Liviu Bîtfoi

joi 17 ian. 2013

Adriana Bittel

Vreau să vă atrag atenția asupra unei cărți excepționale, a cărei elaborare a implicat șapte ani de cercetare nu doar a arhivelor și a enormei bibliografii (ce ocupă, la sfârșitul volumului, 36 de pagini), ci și filme artistice și documentare, jurnale cinematografice de actualități, programe radiofonice, site-uri și bloguri, istorie orală, colecții personale de fotografii – într-un cuvânt, cam tot ce se poate găsi despre perioada românească 1947-1965. Cel care și-a propus și a dus la bun sfârșit această muncă teribilă la care nu știu cine ar mai fi avut răbdarea și forța să se încumete, Dorin-Liviu Bîtfoi, are specializări multiple (filosofie, psihanaliză, literatură, istorie recentă) şi face parte din acea categorie rară de oameni serioşi (dar cu umor), harnici şi pasionaţi, care-şi îndeplinesc superlativ proiectele. Pe deasupra, mai scrie şi bine : limpede şi expresiv. Aşa s-a născut omul nou nu e o ficţiune, deşi se citeşte ca un roman. E un studiu complex al transformărilor reale prin care a trecut România după încheierea celui de-al doilea război mondial, în timpul ocupaţiei sovietice şi apoi, după retragerea trupelor sovietice, până la moartea lui Gheorghiu-Dej. Dorin-Liviu Bîtfoi şi-a structurat enormul material în două secţiuni : pe criterii tematice în « Cartea întâi. Încolonarea clasei muncitoare », privind anii 1947-1950, şi pe criterii cronologice în « Cartea a doua. Anii puterii populare » – 1951-1965. Folosirea celor două criterii e deliberată. Temele primei cărţi reprezintă direcţiile de acţiune ale conducerii comuniste a ţării, tutelată îndeaproape de trimişii sovietici, în vederea rupturii cu trecutul, ocultării tradiţiilor şi creării premiselor pentru dresarea « omului nou ». Schimbarea legislaţiei, transformarea economiei prin colectivizarea agriculturii şi etatizarea industriei în vederea planificării, ideologia agresiv impusă şi cultura controlată prin canonul realismului socialist, îndoctrinarea învăţământului au fost scopurile vizate pentru a obţine controlul populaţiei sărăcite, traumatizate, dar capabilă încă să distingă adevărul de minciună şi butaforia de realitate. Autorul cărţii preia nu numai documentele programatice ale puterii nou-instalate, ci şi comentariile (şoptite), zicerile intrate în folclor din care transpare diferenţa dintre proiecte şi realitate. « Experimentul » era strict controlat de consilierii sovietici în toate amănuntele, de la modul în care se realiza represiunea la felul cum se făceau îndoctrinările şi cum se repartizau, pe cartele, bunurile. Modelul sovietic furniza « metode » şi « învăţături » ce trebuiau aplicate pentru « forjarea omului nou » în ţara noastră. Conducătorii comunişti români au şi « iniţiative » în acest sens – unele prosteşti, dezvăluind jalnicul nivel intelectual –, dar nu se abat de la « metode », pe care le aplică şi în răfuielile dintre ei. Deşi cunosc starea reală a ţării, guvernanţii folosesc metoda sovietică a realităţii inventate, care permite raiul pe pământ. Cine nu crede ajunge în puşcărie, la Canal, în domiciliu obligatoriu. După impunerea acestor reforme structurale prin metodele evocate, « Cartea a doua » adună momentele succesive şi tendinţele istorice manifestate în anii ’50 : deportările celor eliberaţi din închisori şi ale altor categorii de « suspecţi », devierile de la « linia partidului » (adică a conducătorului acestuia), moartea lui Stalin, frământările şi reacţiile la Revoluţia maghiară din 1956, definitivarea trăsăturilor stalinismului autohton, transformat în naţional-comunismul românesc etc. Dorin-Liviu Bîtfoi înregistrează cu mulţime de detalii concrete, cu anecdote şi elemente de atmosferă, toate aceste mutaţii conjuncturale pe care cei ce au trăit « experimentul », fie şi în copilărie, şi le amintesc.
În analizele făcute României postdecembriste, mulţi consideră că starea actuală se datorează deceniilor de comunism. Într-o Europă unită şi democratică, România face, într-adevăr, figură aparte, de ţară contradictorie şi imprevizibilă. Să fi marcat oare cei 42 de ani de comunism firea românilor, să fi reuşit ei să producă un « om nou » cu alte valori tutelare decât cele ale europeanului vestic ? La aceste intrebări preocupante răspunde cartea pe care vă rog să o citiţi.

Lasati un comentariu

Comentariu