Valentin Protopopescu

Emil Dorian sau terapia diaristică

Cărţile îşi au destinul lor. Unul care se poate vădi chiar mai ne­­obişnuit decît parcursul biografic al celor care le-au scris. Acest aparent paradox se impune şi mai abitir atunci cînd pu­bli­­carea are loc postum, iar gloria nu mai este prilej de celebrare narcisică pentru autor, ci devine o solidă marcă valorică a operei şi chiar a culturii în care ea apare.
Din păcate sau din fericire, acesta este şi destinul jurnalului ţinut de Emil Dorian (1891-1956). Au­to­rul, un rafinat inte­lec­­tual evreu din România primei jumătăţi a veacului trecut, deşi departe de a fi fost un « stîlp » al mondenităţii bucureş­te­ne, a năzuit la notorietatea literară, iar aceasta l-a ocolit în timpul vieţii. Nu a fost considerat mare prozator, nici inspirat poet şi nici măcar vreun literat secund demn de a fi citat în lis­te. În schimb, tardiva editare postumă a jurnalului său a dez­vă­luit un condei nervos, o minte lucidă şi o sensibilitate apro­a­pe maladivă. Da­te­le unui personaj tragic, măcinat de trăiri radicale şi contra­dic­­torii, ale unui biet suflet rătăcit într-un timp năprasnic, neiertător cu fra­gilitatea oamenilor.
După publicarea secţiunii interbelice a jurnalului la Editura Hasefer în 1996, Editura Compania, interesată de restituirea tex­telor ignorate ale istoriei recente, a repus în circuitul cultu­ral naţional mărturia acelei imense conştiinţe scindate care a fost Emil Dorian prin volumul Cărţile au rămas neterminate. Jurnal 1945-1948, apărut în 2006. Cartea a constituit o revelaţie şi a produs un şoc. Ea ne-a arătat că Mihail Sebastian nu a fost singur şi că suferinţele comunităţii evreieşti din Româ­nia se puteau exprima şi într-o manieră mai analitică, mai ra­ţionalizantă, lipsită de patetismul metafizic propriu celui care a scris Steaua fără nume. Din punctul meu de vedere, ca­li­­tatea mărturiei şi a scriiturii puse în operă de Emil Dorian nu este cu nimic mai prejos decît ceea ce găsim în mult mai mediatizatele pagini diaristice semnate de Sebastian.
Iată că a venit vremea să-i fie restituită culturii noastre şi ultima parte a jurnalului lui Emil Dorian, acoperind anii 1949-1956. Un timp greu, apăsător, sufocant, avînd intensitatea coş­marului şi coerenţa delirului, o epocă în care anunţata apo­ca­lipsă se instaurase plenar, iar România îşi trăia, neputincioa­să, agonia. O agonie a medicului, a scriitorului şi, nu în ultimul rînd, a fa­mi­listului Dorian, constrîns să asiste la falimentul con­cret al ideologiei în care crezuse cu tărie, dar care se dovedea la fel de criminală ca şi cea nazistă.
În jurul său lumea se rinocerizează – o constatare ce nu are ca­racter etnic, nici măcar naţional, ci general uman. Pur şi sim­plu, oamenii îşi ies din ţîţîni, bunul-simţ sucombă, dela­ţiunea şi trădarea pun între paranteze orice urmă de moralitate, tabla de valori se vede răsturnată şi mediocritatea asasină îl uzurpă pe însuşi Dumnezeu. Diaristul îşi priveşte prietenii, co­re­ligionarii, tovarăşii de ideologie, compatrioţii… şi nu-i mai recunoaşte. Împrejur se porneşte un macabru dans al ororii, rit­mat de o muzică sinistră, iar publicul este compus, într-o pro­porţie covîrşitoare, din mutanţi morali.
În sufletul său se duce o luptă cumplită între credinţa de neoprit în valorile stîngii radicale şi realitatea unei reforme care distruge vieţi, conştiinţe şi opere. Evreu care a supra­vie­ţu­it Holocaustului, om dedicat unei viziuni politice utopice – comunismul – şi, mai ales, spirit liber, unul ce nu-şi află locul într-o societate uniformizată, Emil Dorian se găseşte în cea mai ingrată situaţie cu putinţă. Evreul, stîngistul şi progresistul nu pot renunţa la speranţa în revoluţia roşie mondială, pe de o par­te ; pe de alta, insul de bun-simţ, justiţiarul şi militantul ci­vic nu pot eluda stridenţa unei realităţi ce nu are nimic în co­mun cu fantasma comunistă. Oare există soluţie ? Oare se poate ieşi dintr-o asemenea dilemă existenţială ?
Din păcate, orice răspuns rămîne în registrul tragic. Din fe­ricire, disperarea generată de un asemenea răspuns poate evita o decizie radicală, depresia sau chiar sinuciderea prin re­cur­sul la eva­ziune. Emil Dorian află astfel o ingenioasă şi salutară cale mediană între fidelitatea faţă de cauză şi asu­ma­rea unei realităţi pe care să o transfi­gureze diaristic. Altfel spus, se refu­gi­a­­ză în scris : devine martor, consemnează, descrie, re­fu­ză să uite, nu trece cu vederea, acumulează date, creionează por­tre­te, face hermeneutică aplicată la faptul istoric, dar, mai ales, su­pra­vieţuieşte moral. Jurnalul devine camaradul, confe­so­­rul şi psi­ha­nalistul său, adeseori cel mai bun prieten. E o pre­­zenţă tăcută, care suportă orice grozăvie. Nu condamnă, în­ţe­le­ge şi sto­chează, îngheţînd timpul şi făcînd prezentul su­por­tabil.
Scriitura – limpidă, carteziană, frumoasă deopotrivă prin el­i­­pse şi prin fluiditate – e liberă de matricea interbelică ro­mâ­nească şi mîntuită de marota literaturocentrismului ipocrit. Fă­ră speranţa de a-şi vedea vreodată rîndurile publicate, Emil Do­rian săvîrşeşte o literatură intimistă de expresie clasică, una epurată de calofilia histrionică a Generaţiei ’27. Nejinduind la glorie, visînd doar să reziste moral sau chiar, mai grav, nă­zu­ind doar să-şi prezerve o minimă sănătate mintală, Emil Dorian izbuteşte fără voie performanţa de a transforma jurnalul într-un gen condamnat la concizia capodoperei. În scrisul lui, ni­mic fals, nimic bigot, nimic tranzitoriu. Un stil simplu, retorică aproape de zero, estetică minimalistă. Consemnare albă, co­mentariu tran­­şant, judecată lipsită de fast. Portrete memorabile din cîteva tu­şe. Iar ca notă comună, intensitatea neverosimilă a lucidită­ţii. Sinceritatea sa, dezarmantă prin ra­di­calismul ei, nu mai aş­tea­ptă vreun feed-back, ci se exersează te­rapeutic, ca într-o prelungită gimnastică a dezvrăjirii menta­le. Lîngă scriitor, to­varăşul mut – jurnalul. În faţa sa, la capătul drumului, aproape amicală – extincţia.
Iată destule motive ca lectura acestui din urmă volum al jur­­nalului lui Emil Dorian să constituie o experienţă trauma­­ti­zan­tă, dar şi una soteriologică. Căci s-ar cuveni, cred, să ve­­de­m în aceste pagini diaristice exact ceea ce sînt ele : con­f­e­si­u­nea unui martor al prăpădului comunist, răbojul unui cro­ni­car ne­mi­los atît cu vremurile, cît şi cu sine. Marca unei con­şti­inţe scindate…