Corneliu Vlad

Scriu despre o carte care, în vremuri normale, adică în care se citesc lucruri serioase, ar fi fost un mare succes de librărie şi de public. O carte care în timpul crizei politice prelungite din 2012 ar fi trebuit să fie una de scandal. Dar mai ales o carte cutremurătoare prin revelaţiile şi prin previziunile ei – întru totul ştiinţifice – şi care, tocmai din această cauză, se aşază între scrierile care vor fi ignorate în mod premeditat, vor fi acoperite cât mai repede de uitare voită şi vor fi ocolite cu mare grijă ca un câmp de mine gata să arunce în aer totul, la o imponderabilă adiere.
Cartea Drama noastră demografică (Ed. Compania), de profesorul Vasile Gheţău, este de fapt un studiu cu vreo 50 de pagini de text compact, dar ultradens, şi este comentariul competent şi avizat al unui mare specialist al demografiei care aduce la cunoştinţă şi explică pe înţelesul tuturor datele recensământului din octombrie 2011. Un recensământ ale cărui date amănunţite şi definitive se aşteaptă să le avem abia la jumătatea acestui an, 2013.
Oricum, ştim deja că populaţia „stabilă”, „constatată“, a României este astăzi de aproximativ 19 milioane de locuitori, adică tot atâta cât era în 1965. După creşterea forţată a populaţiei impusă de Ceauşescu, două decenii catastrofale, ca performanţe demografice, în democraţie ! Astfel încât astăzi ne-am întors în situaţia de acum aproape 50 de ani. Era oare musai ca raţia de libertate să se însoţească şi cu o raţie tot mai mare de contraceptive şi cu tot mai multe întreruperi de sarcină ? Şi ca aceeaşi raţie de libertate să-i facă pe români să fugă din ţară unde-or vedea cu ochii pentru a-şi afla de lucru ? E de vină pentru această involuţie dezastruoasă populaţia României sau cei care, de la cârma statului, au adus-o într-o situaţie ca în vremuri de război sau de ciumă ? Cumplită întoarcere în timp ! Iar viitorul e şi mai întunecat. În 1965, creşterea naturală a populaţiei era de 115 000 de persoane ; în 2011 a fost, dimpotrivă, o scădere naturală a populaţiei de 55 000. Dacă lucrurile vor continua tot aşa, în 2050 vom fi în ţară mai puţin de 15 milioane de suflete. Iar la sfârşitul secolului, în 2100, s-ar putea să mai fim mai puţin de opt milioane. „Tot ce-i românesc nu piere” ? Ba piere, şi încă în ritm galopant. Şi în nepăsarea, nesimţirea sau iresponsabilitatea nepedepsită a celor obligaţi să pună stavilă extincţiei unei populaţii de ţară care tocmai a intrat în lumea democraţiei.
De ce aceasta scădere dramatică a populaţiei ? Din cauza scăderii natalităţii, ca urmare a dificultăţilor social-economice cu care se confruntă marea masă a populaţiei, dar, în primul rând, din cauza migraţiei externe masive, datorată aceloraşi factori. „Mă întreb ce fel de programe s-au elaborat în anul 2011 şi ce fel de programe se elaborează în acest an [2012 – n. n.) şi pentru anul 2013 în ministerele şi celelalte instituţii […]. Este vorba de sănătate, educaţie, pregătirea şi utilizarea forţei de muncă, dezvoltare regională.”
Pierderea a 2,6 milioane de locuitori în numai zece ani nu e doar o palmă pe obrazul celor ce decid destinul României, este de fapt problema supravieţuirii ca stat, pe vatra sa istorică, a unui întreg popor. Şi atunci când, în doar zece ani, populaţia scade cu o zecime, adică e decimată, să ne mai mirăm când auzim vorbindu-se tot mai des despre supravieţuirea României ?

(din Curentul, 18 februarie 2013)