Struţocămila PDL (fost PD), o rămurea desprinsă din conglomeratul postdecembrist FSN, partid oportunist de stânga-dreapta, condus pe cele mai înalte culmi de aroganţă şi corupţie de un marinar folcloric, a dat şi încă mai dă bătăi de cap analiştilor politici (vai de mama lor !), care s-au chinuit să fixeze corect, să descrie just noua şi impetuoasa formaţiune sau bandă. Rolul analiştilor, al ziariştilor, al intelectualilor publici e unul ingrat prin post-Bizanţul de la nord de Dunăre. Ei sînt chemaţi – şi deci şi plătiţi – să pună într-o limbă de lemn acceptabilă nişte realităţi horror : hoţie, crimă, prădarea unei naţiuni. Scriitorii ideilor politice de azi (nu prea există însă nici idei, nici scriitori) n-au reuşit mare lucru. PDL scapă analizei. Existenţa PDL-ului e la fel de misterioasă ca şi puloverul roşu fondator al lui Petre Roman. De unde a apărut, aşa, din neant, un mare lider politic ca Petre Roman ? Întrebare fără răspuns. Tot misterioasă e şi enorma putere pe care o deţine un anume Traian Băsescu, un fost banal camionagiu de mare, propulsat de Elena Ceauşescu în posturi din ce în ce mai înalte, mai tovărăşeşti, în ultimii şi siniştrii ani ai comunismului. Acesta, marinarul Băsescu, competenţe n-are, băiat frumos nu e, istorie habar n-are (vezi episodul jenant cu regele Mihai), economie – zero barat, studii politice – ioc… Şi-atunci cum ? A fost ales de popor, ni se spune. Analiştii serioşi – cîţi există – se îndoiesc că marinarul PDL-ist ar fi cîştigat vreo competiţie fără STS, SPP, DNA, CNSAS, ANI şi alte servicii obscure. A fost ajutat din străinătate ? În ultimii opt ani, fojgăiala diverşilor « crabi » la Bucureşti a atins cote alarmante. Un răspuns la lumina zilei l-au primit cei vreo 7,4 milioane de români care au vrut să dea cu votul lor o lovitură de stat în iulie 2012 şi să-l trimită pe guvernator / caimacan / satrap la groapa de gunoi naţională, unde îi este locul. N-a mers. Lovitura de stat cu votul n-a reuşit pentru că puterea nu se găsea la Bucureşti şi nici măcar în România. Barroso şi Merkel, apoi Gordon, vorbind aparent în numele UE şi al SUA, au zis niet. Şi niet a rămas. Pe ce bază juridică s-au amestecat în politica internă a României Merkel, Barroso şi Gordon va rămâne, probabil, ani buni, un mister. Cît despre Curtea Constituţională a lui Zegrean, Ceauşescu-Lăzăroiu, Aspazia, aceasta e după chipul şi asemănarea dragomanului numit la Bucureşti. Dictatură, bă, ce dracu’ ! Încă din vara anului trecut, românii au primit răspuns la una din marile taine ale vieţii lor : PDL şi Băsescu nu-i reprezintă pe ei, ci reprezintă dintotdeauna interesele străinătăţii în România. Şi, desigur, în treacăt, cîteva voturi importante pentru majoritatea de dreapta din Parlamentul European. Ce înseamnă « străinătate » ? Din cine e ea compusă ? Iată un subiect complex, care merită o analiză aparte.
« Ana, Luca şi cu Dej / Bagă spaima în burgheji. » Ana de azi ar fi Elena Udrea, Luca ar fi « maghiarizaţii », soroşiştii Monica Macovei şi Cristian Preda, iar în rolul lui Dej, năduşind, roşu la faţă şi duhnind a palincă, joacă Vasile Blaga. Ana Pauker şi Vasile Luca reprezentau deplin cartea străinătăţii apropiate, a ocupantului sovietic şi a vecinului maghiar. Walter Roman, Leonte Tismăneanu, Leonte Răutu, Silviu Brucan, Dionisie Patapievici erau consilierii sovietici neîndurători. Echivalentul vameşului Blaga, ceferistul naţional Dej – un cumplit criminal şi el –, lucra discret şi tenace, pregătindu-şi deceniul său de apăsătoare glorie. Avem în piesă şi un Stalin de mucava, mă rog, o clonă cu chelie, care nu a cîştigat pînă acum nici un război mondial, dar a cîştigat războiul cu flota şi cu populaţia României.
Adevăratul ideolog al PDL de astăzi, cu însărcinări oficiale (condamnarea comunismului, IICMER…) care le-au depăşit pe cele ale tatătui său, Vladimir Tismăneanu îşi are originile la Moscova şi ne vorbeşte de la Washington după ce a renunţat definitiv la cetăţenia română. Ar putea exista o emblemă mai bună a acestei organizaţii oportuniste internaţionaliste ? Vladimir Tismăneanu, ideologul en titre al PDL, autointitulat – poate, pe drept – specialist în « fracţionism », cu experienţa sa de familie, ar trebui să ştie cine va cîştiga din bătaia cu ciomege şi cuţite care se profilează la partidul oportunist. Combatanţii par a fi : « ilegaliştii » (şi penalii…) lui Blaga, Videanu, Berceanu, poate şi Boc etc., care încă de pe vremea FSN-ului au luptat pentru ciolan ; aleasa Tătucului de la Cotroceni, anturată de Falcă, Pinalti, Stolojan şi alţi puşcăriabili siguri ; a treia gaşcă, zisă a « reformiştilor », a « justiţiarilor », e compusă din Monica Macovei, Cristian Preda, Sever Voinescu, Teodor Baconschi şi încă vreo 22 de pseudointelectuali sau intelectuali « vopsiţi », dintre care n-ar trebui să lipsească profitorii Patapievici, Mihăeş, Tania Radu, Pleşu, Liiceanu şi cîţiva ziarişti în frunte cu Tăpălagă şi Pora. Aceşti « justiţiari » sau « reformişti » nu sînt, de fapt, decît « întreţinuţii » primelor două facţiuni, mult mai apte decît ei în relaţia cu banul public.

După instaurarea comunismului în România, meciul sîngeros a fost cîştigat de Ghiţă Dej. Deci, conform alegoriei noastre, prima şansă o are Vasile Blaga. Se va repeta istoria ? Cristian Preda – un trist profesor, dar un brav arivist, fost băiat de mingi al lui Emil Constantinescu, deci un traseist, ca tot românul oportunist – visează o conducere cu trei copreşedinţi. Se vede deci triumvir împreună cu Udrea şi cu « dejistul » Blaga, adică se crede în Roma imperială sau măcar la Paris, pe vremea tinereţii lui Napoleon. Frumoasă ţară, România…

P.S. Conceptul de « partid oportunist » nu-mi aparţine. Merită să reamintim aici un text clasic care îi vine mănuşă situaţiei actuale din PDL :
« Situaţia membrului unui partid oportunist este într-adevăr tragicomică, căci el are a se teme mai mult de aşa-zişii lui prieteni politici decât de adversarii naturali, tocmai din cauza curtezanilor intriganţi ; el nu are decât o scăpare, să mânuiască, cu o abilitate mai mare decât ceilalţi colegi de partid, arta de a frecventa cât mai des pe conducători şi anturajul lor şi a-i curteni cu un cât mai mare zel !
În sfârşit, când insinuarea nu reuşeşte, elocvenţa nu se duce, corupţia nu dă rezultat, calomnia nu face impresie şi intriga e neputincioasă, atunci oportuniştii apelează la un mijloc extrem, de disperare : terorizarea, adică întrebuinţarea forţei brutale în luptele politice, de la împiedicarea prin forţă a unei întruniri publice până la exterminarea fizică a adversarului.
Fizionomia partidului, în acest caz, se schimbă complet, partidul nu mai merită denumirea de partid, căci el devine o bandă, o facţiune, cea mai degradatoare formă la care poate degenera partidul politic.
Politica de partid oportunist pe care am expus-o degradează, înjoseşte, scoboară, fără îndoială, viaţa publică. O astfel de politică dezgustă pe cei mai buni cetăţeni; vulgaritatea mijloacelor de luptă, dezlănţuirea pasiunilor violente, tirania morală produc o acţiune demoralizatoare şi deprimantă asupra celor mai buni dintre alegători, cari de aceea se şi dezinteresează de politică » (Dimitrie Gusti – Partidul politic).