Fragment din Cu fir negru de arnici.
Jurnal 1949-1956
de Emil Dorian

luni 25 feb. 2013

Emil Dorian cu familia la sfîrşitul anilor ’20 : soţia, Paula Fränkel Dorian ; fiicele Lelia (în stînga) şi Marguerite (în dreapta)


« 30 aprilie [1950]

A fost nevoie de odihnă, nu de Sinaia, dar am venit aici fiindcă-i aproape şi comod. În mod definitiv, nu-mi place lo­ca­­litatea. Sinaia are măreţie, dar e lipsită de graţie intimă. Ace­eaşi neclintire a masivelor muntoase. Totul mă apasă, am impresia unei îmbrăţişări în gol. Brazii reci şi egoişti, izolaţi de oameni, privesc sus, spre nori. Nu sînt simpatici. Nu întind, ca atîţia alţi copaci, braţe stufoase către oamenii pe care-i învăluie cu căldură, cu prietenie ge­neroasă.

*

Aş vrea să dorm în Bucureşti, să mănînc la cantina din Si­naia şi să scriu la Borsec.

*

Sînt şi scriitori pe la Căminul Scriitorilor din Sinaia. Între alţii, Cella Serghi, care lucrează la un nou roman, de data asta scurt : se va intitula Cîntecul uzinei. E foarte combativă şi pă­trun­să de spiritul nou al scrisului. A fost într-o fabrică – nu ştiu care – şi acum s-a aşezat la lucru. Nu înţelege cum, acum 15-20 de ani (ea era… mică pe atunci), scriitorii n-au fost izbiţi şi apoi dominaţi în scrisul lor de anumite evenimente muncito­re­şti. Dacă nu era mică, ea…

*

De-abia aici, la Sinaia, recitind ultima scrisoare a Marga­re­tei, mi-am dat seama de tot ce se petrece într-însa în legătură cu ma­rionetele. A pregătit o conferinţă şi un spectacol ilustrativ, şi s-a frămîntat şi s-a cheltuit ca pentru un mare eveniment. Nu ştiam – şi ea bănuia – că atmosfera provincială a Grasse-ului nu avea nici o însemnătate; totuşi, ea a muncit ca pentru Paris. Şi dacă a plouat şi au venit numai atîţia bătrîni cîţi erau nece­sa­ri ca să vorbeşti totuşi, ea s-a verificat teribil pentru ea în­să­şi. Şi-a dat seama, dacă mai era nevoie, că s-a legat atît de profund şi de dramatic, atît de grav şi de iremediabil de arta marione­te­lor, încît va îndura orice torturi, fie şi de iad, numai să trăiască şi să muncească în această artă. Un cunoscut din Nisa, artist pri­ceput, a preţuit teribil realizările ei. Are în obsesia ei creativă o concepţie de poezie specială a marionetelor, care o îmbibă pînă la înecul conştiinţei şi al visării. Lupta ei e impresionantă prin con­diţiile materiale, locul şi oamenii, şi momentul în care o dă.
Scrisoarea asta, în care descrie spectacolul ei într-o după-amia­ză de duminică ploioasă, este un delicios capitol de ro­man. Atmosfera, publicul, stările ei, toate prezentate cu o lu­ciditate sub care tremură uşor şi discret o lacrimă – una de dor şi sin­gu­rătate – şi o vibraţie de biruinţă de o mare amplitudine.

*

Am avut o imensă bucurie cînd Maxy, într-o seară de re­ve­de­re la noi, a fost impresionat de desenele Margaretei din caie­tul ei de povestiri. E un artist de mare tăietură, un critic prea dur şi obiectiv, şi un om serios, ca să nu am motive de a preţui ce a spus. A găsit „splendide“ desenele, „variate“ şi pline de în­căr­cături şi de ştiinţă, de mişcare, de umor. Linii, culori, detalii de mişcare, fantezie, toate l-au cîştigat. »

Lasati un comentariu

Comentariu