de Johan Rockström

Johan Rockström


[…] Am atins, prin intermediul unor evaluări ştiinţifice glo­bale, cum ar fi aceea a Comisiei ONU pentru Schimbările climatice şi Evaluarea sistemului ecologic în pragul mileniului, un punct dincolo de care, în calitate de cetăţeni ai planetei, ne aflăm în posesia unor informaţii ştiinţifice clare şi bine fundamentate, care ne sprijină în acţiunile noastre. Nimeni nu ar trebui să poată pune acest lucru la îndoială, dar, cu toate astea, noi nu am fost până acum dispuşi să facem cele de trebuinţă ca să re­ducem ra­dical riscurile. Dimpotrivă, i-am căzut mai degrabă victime cântecului de sirenă al compromisului.
În dialogurile mele cu politicieni, cu oameni care au funcţii de conducere în lumea afacerilor, cu jurnalişti şi cu publicul, sunt în continuare prins în această dilemă. În primăvara lui 2009 am încercat diverse tactici pentru a comunica faptul că nu dispunem de suficiente dovezi în favoarea ideii că o înjumătăţire a emisiilor de carbon până în anul 2050 ar avea drept consecinţă certitudinea unui viitor « sigur », cu o încălzire globală de sub 2°C. Mi-am bazat acţiunile pe faptul că până şi al patrulea Ra­port de evaluare al IPCC arată că înjumătăţirea emisiilor ar duce la o înjumătăţire a riscului ca încălzirea să depăşească 2°C, şi că o reducere a emisiilor cu 80 %  sau mai mult este necesară pentru a ne asigura o şansă rezonabilă de a rămâne sub creşterea de 2°C. Cercetările mai recente ne oferă o imagine şi mai neplăcută, şi anume aceea că emisiile de CO₂ ar trebui eliminate complet până în 2050 pentru a avea o şansă de 70 % de a evita creşterea de 2°C – şi asta reprezintă încă un risc destul de mare de a da totuşi greş !
În timpul unei reuniuni ministeriale din 2009 de la Åre, am încercat să fac recomandarea ca UE, sub preşedinţia suedeză, să nu urmeze politica G8, care prevedea că o înjumătăţire a emisiilor de CO₂ ar fi suficientă pentru a atinge valoarea ţintă de 2°C. În loc de asta, UE ar trebui să se ghideze după ultimele date ştiinţifice şi să stabilească o ţintă mai ambiţioasă, de 80 % a reducerilor, deşi chiar şi ea ar fi asociată unui risc destul de înalt conform cercetărilor de ultimă oră. Reacţia politică a fost vehementă şi promptă. Preşedintele Comisiei Europene, Barro­so, s-a înfuriat şi a declarat că acesta este un atac nejustificat la adresa politicii climatice, bine fundamentată ştiinţific (ceea ce era, bineînţeles, eronat). Guvernul suedez şi-a făcut probleme şi m-a somat, spunându-mi : « De ce rişti unitatea UE tocmai acum, când suntem atât de aproape de un consens ? » Da, dar consens asupra a ce ? Nu ar trebui să ne băgăm capul în nisip şi să ne prefacem că problema este rezolvată numai fiindcă li­derii UE n-au crezut că ne putem permite să rezolvăm problema schimbărilor climatice !
Acest parcurs foarte întortocheat al compromisurilor o ia însă chiar mai rău de-atât pe arătură. Odată ce acei negaţionişti ai schimbărilor climatice ca Bjorn Lomborg au fost puşi în fine la colţ de oamenii de ştiinţă, negocierea finală (contra consensului ştiinţific) este întotdeauna un compromis, adesea deghizat în termeni economici. Costul rezolvării problemelor de mediu este considerat prea mare faţă de beneficiile pe care se crede că le-ar aduce măsurile de conservare şi protejare a mediului. Aşa s-a întâmplat în numeroase şi repetate rânduri încă de pe vremea când, în legendara ei carte din anii ’60, Silent Springs, Rachel Carson a dovedit efectul nociv al substanţelor chimice şi al me­talelor grele în cadrul unor dezbateri despre pericolul pe care îl reprezintă fumatul şi despre daunele aduse de « ploaia acidă » mediului şi climei. Când economia intră în recesiune, obiectivele de li­mitare a efectelor negative asupra mediului au o prioritate şi mai redusă. Dintr-o dată, însăşi baza bunăstării şi a prospe­rităţii – sistemele naturale – îşi pierde din importanţă, fiindcă trebuie să ne concentrăm toată energia asupra… ei bine, tocmai asupra bunăstării oamenilor ! Incapacitatea de a înţelege aceste conexiuni este absolut dezastruoasă. După Copenhaga, şansele de a ajunge la un tratat asupra climei sunt chiar mai mici decât erau cu 10 ani înainte, şi asta în timp ce ne îndreptăm spre o creştere a temperaturii globale cu peste 3°C.
Dar dilema nu se rezumă la compromisurile făcute la nivel politic. Repet, acestea nu sunt neaşteptate, ci fac parte din rolul politicienilor, doar că ele ar trebui să fie comunicate mai onest. În loc să susţină neadevărul că măsurile sugerate ar fi suficiente, liderii UE ar fi trebuit să recunoască cinstit faptul că ele repre­zintă doar un compromis politic, şi nu nişte măsuri care au ava­lul ştiinţei. Slăbiciunile proprii ştiinţei constituie şi ele, la rândul lor, un obstacol. Avem aici de-a face cu două probleme cu care am avut dintotdeauna de luptat : înclinaţia ştiinţei de a face com­promisuri şi incapacitatea ei de a ajunge la o înţelegere a sistemelor.
Compromisurile care se fac în lumea ştiinţifică sunt chiar mai grave decât acelea care au loc pe scena politică. Concluzia mea, care ar putea să-i surprindă pe mulţi, este că incapacitatea ştiin­ţei de a « rămâne la ştiinţă » nu priveşte faptul că unii savanţi exagerează riscurile – aşa cum pretind negaţioniştii şi presa –, ci mai degrabă faptul că savanţii tind să subestimeze riscurile şi să atenueze rezultatele propriilor lor cercetări. Procesul care a condus la COP 15 este un asemenea exemplu. De-a lungul anului 2009 s-a purtat o discuţie informală în cercurile ştiinţifice asupra strategiei care ar fi de preferat în vederea obţinerii unui acord cu caracter obligatoriu pentru toate părţile participante la Copenhaga. Ar fi mai bine să se minimalizeze riscurile şi să se accepte o ţintă de compromis (de exemplu, o reducere de 20 %-30 % până în 2020 şi o reducere de 50 % până în 2050) pentru a obţine semnarea acordului şi a ajunge astfel la o evo­luţie pozitivă (care, ulterior, ar fi putut fi depăşită cu un plus de ambiţie) ? Sau ar trebui ştiinţa să continue să comunice sincer complexitatea cercetărilor şi necesitatea de a atinge o ţintă mult mai severă ?[…]

Fragment din Falimentarea naturii. Negarea limitelor planetei de Anders Wijkman şi Johan Rockström, Editura Compania, 2013