« Râul, ramul » ni-s încă prieteni

vineri 15 mart. 2013

Corneliu Vlad

Cât ne mai rabdă pământul… s-ar putea numi cartea – şi prefaţa ei – la care se face vorbire în cele ce urmează. Dar pentru că suntem în plină criză mondială, cea mai complexă şi mai parşivă de până acum, cărţii i se spune Falimentarea naturii. Cu alte cuvinte, şi natura poate intra în faliment.
Cartea este, de fapt, un studiu din seria faimoasă despre starea lumii care apare de vreo 40 de ani sub egida Clubului de la Roma. Studiul Falimentarea naturii. Negarea limitelor planetei, scris de suedezii Anders Wijkman şi Johan Rockström, a apărut în 2012, iar ediţia româna, scoasă de Editura Compania, este una din primele versiuni traduse în lume. « Ar putea declanşa, fără nici o exagerare, acea undă de şoc ce pare a fi necesară… », speră, în primele rânduri ale prefeţei, Călin Georgescu. Mira-m-aş. Ar putea, e drept, chiar ar trebui, dar şi « boierii minţii », şi Miticii noştri par mai degrabă sictiriţi (a se citi iresponsabili) când e vorba de subiecte din care nu iese un « ce profit », acolo. Sau poate că acuitatea prospectivă e tocită de prea desele apocalipse de tot felul ce ne trepanează creierii la această confluenţă de milenii – « sfârşitul lumii » din anul 2000, cel din 2012 după calendarul mayaş, ori, ceva mai devreme, prăbuşirea comunismului şi precaritatea democraţiei liberale, plus « sfârşitul istoriei » profeţit pripit de Fukuyama.
Apocalipsele de acest tip, ce ţin mai curând de science fiction decât de viitorologie, devin literatură privilegiată în vitrinele librăriilor. Dar aceste vitrine şi rafturile bibliotecilor încep să fie cotropite şi de cărţi despre agonia şi perspectiva extincţiei României de azi. Cărţi sincere sau doar « frumos scrise » şi care, după un diagnostic de obicei emoţional şi neapărat prapăstios, se încheie trist şi în fundătură. Nici o idee de ieşire din situaţie, nici o perspectivă.
Deosebit de asemenea scrieri, studiul pe 2012 girat de Clubul de la Roma, cât se poate de concret şi riguros, şi nu doar consemnativ, « se întemeiază pe o atitudine robust-constructivă: avem o problemă, iată cum putem să o rezolvăm ! » – după cum rezumă mesajul cărţii, în prefaţa sa, Călin Georgescu. Prefaţă care schiţează şi ea, într-un fel, o idee de proiect de ţară pentru România.
Un proiect de ţară într-o prefaţă ? Nu, nu supralicităm. Devenirea unei ţări nu poate fi rezumată în câteva pagini de prefaţă sau într-o carte pentru marele public. Dar cartea şi prefaţa în discuţie incită la reflecţie pe ideea edificării României ca un construct statal « sustenabil », « durabil », prielnic – şi nu ostil – mediului natural, adică aşa cum ar trebui să fie în viziunea ONU, a Clubului de la Roma etc., şi toată lumea de mâine.
Prefaţa mai răspunde şi unei întrebări (oarecum naive) care se pune destul de des (mie, de pildă, mai zilele trecute, de către o ziaristă de la o televiziune din Moscova): prin ce ar prezenta România interes pentru lume, cu ce-ar avea de venit România într-o colaborare? Găsim în textul introductiv al lui Călin Georgescu câteva rânduri, vreo duzină, lămuritoare în chestiune: « România dispune încă de un capital natural extrem de valoros, neevidenţiat cum se cuvine în conturile naţionale, dar care oferă şansa dezvoltării sustenabile a ţării chiar şi în condiţiile unei crize mondiale prelungite. Existenţa unor ecosisteme cvasinaturale funcţionale şi biodiversitatea ridicată pot face din România un excelent multiplicator genetic, cel puţin la nivel european. Numai pădurile virgine acoperă 220 000 ha în suprafeţe compacte, unice în Europa. Calitatea remarcabilă şi fertilitatea naturală a solului, în mare măsură nepoluat cu agenţi chimici, la care se adăugă păstrarea unor soiuri autohtone valoroase de plante şi animale, precum şi a florei şi faunei sălbatice viguroase, asigură posibilităţi de dezvoltare uriaşe pentru agricultura biologică şi turismul modern. »
Şi, atenţie, e vorba aici doar de atuurile naturale ale României, de « râul, ramul », care continuă să ne rămână prieteni, cu tot comportamentul « uman », tot mai distrugător şi agresiv, cu care congratulăm ceea ce numim, cu ironie superioară, « frumuseţile patriei ». Călin Georgescu, pedolog « la bază », ne asigură, ca specialist, că avem (încă) un mediu natural ca suport sustenabil pentru un viitor durabil (ca să folosim şi noi limbajul consacrat).
Departe (aparent) de lumea dezlănţuită a politicii şi mass-media, Călin Georgescu îşi urmează, discret, un demers căruia i-am spune civic dacă determinantul nu s-ar fi tocit şi compromis. Un demers (deocamdată ?) nu atât politic, cât mai degraba umanist (chiar dacă în spaţiul public totul devine până la urmă politică). Un demers prin excelenţă teoretic, dar cu aplicabilitate certă. Din când în când, numele teoreticianului trece, ca murmur public, drept acela al unui potenţial bărbat de stat providenţial. Oricum, nu mulţi politicieni din România răsfoiesc cărţi precum Falimentarea naturii (darmite să mai şi gloseze pe seama lor).

Lasati un comentariu

Comentariu