Oamenii din Est şi detaliul dureros

marți 2 apr. 2013

Şi în 2013, cu România invitată de onoare la Salonul cărţii de la Paris, s-au chinuit cîţiva francezi să-şi convingă conaţionalii că merită citite cărţi scrise de români. Căutînd nu doar argumente, ci şi explicaţii pentru natura « specială » a acestei literaturi. Ca de obicei, chiar dacă n-au parcurs ei înşişi multe volume scrise de români, francezii din paginile de cultură au rămas de undeva cu ideea – şi surse sînt destule – că textele româneşti nu sînt limpide, epicul e înecat de meandre, personajele nu sînt complet transparente. Tot dintr-o tradiţie s-a iţit şi de data asta ideea preluată cu sîrg în media toată că « de vină » – căci există o vină, un păcat originar – ar fi cenzura aceea care a operat feroce sub comunism şi a malformat transcrierea ideilor. Scriitorii deveneau adică esopici ca să evite ciocnirea cu cerberii, învăluiau acţiunea cu retorică tocmai pentru ca revolta împotriva sistemului să nu bată la ochi etc.
E ceva, adică e mai bine decît nimic. E fals ? Nu, fals nu e. Doar că acesta e modul cel mai simplist, şi deci cel mai direct de a construi o idee într-o frază livrabilă unui public mare şi foarte grăbit. Ceva la fel de simplist şi ţintit poate că nici nu se poate spune mai bine. Ca să faci pasul următor, îţi trebuie multă carte, multă răbdare, multe mijloace, multă istorie şi o infinită diplomaţie. Adică grijă mare să nu acuzi, să nu culpabilizezi, să nu trezeşti complexe şi iritări. Şi toate acestea ştiind perfect cui te adresezi : unui public mult mai mic, pe alocuri decizional în materie culturală şi uneori chiar politică, unor secte academice, dintre care unele pot orienta şi cercetarea pe decenii. Pe scurt, « pasul următor » cere un anume calibru.
Mi-a venit în minte o mostră de acest soi văzînd exerciţiile explicative de la Salonul din 2013. În 1978, George Steiner a scris în The New Yorker, unde ţinea o cronică literară prestigioasă încă din 1967, un text pătrunzător – ceva de gradul doi, cum ar veni – la volumul al treilea din Arhipelagul Gulag al lui Soljeniţîn, care tocmai se tradusese la Harper & Row. Cum nu de hermeneutică literară avea nevoie acel autor, Steiner a folosit spaţiul de minune pentru a-i propune lectorului american tocmai elemente de iniţiere civilizaţională, care să-l apropie de un tip de destin ce nu are cum să se dezvăluie ca un roman, oricît de reuşit ar fi acela. Ne putem întreba dacă un alt filosof al culturii care nu s-ar fi tras dinspre Viena şi n-ar fi fost trilingv din născare ar fi putut scrie la fel sau asemănător acele pagini. Cine ştie… Iată un fragment, spre edificare :

« Anarhist teocratic, Soljeniţîn n-are mare respect pentru raţiune, mai ales atunci cînd ea vine de la un „intelectual“, adică de la cel care-şi cîştigă traiul în chip mai mult sau mai puţin prozaic din imparţialitate. În prezenţa inumanului, „raţiunea“ e un agent care adesea nu cîntăreşte mare lucru, dacă nu cumva e chiar rizibilă. Raţiunii i se mai întîmplă şi să fie subtil complezentă, iar Soljeniţîn reacţionează sever la „obiectivitatea“ facilă a celor care ar vrea să discute cu el, care ar încerca să fie „rezonabili“ fără să fi fost expuşi ei înşişi măcar unui milimetru din arhipelagul durerii. Ce poate spune analiza istorică în prezenţa suferinţelor lui Soljeniţîn şi a strigătului pe care l-a scos el în istoria modernă ? Fiecare durere provocată unei fiinţe umane, fiecare tortură este ireductibil singulară şi de neispăşit. De fiecare dată cînd un om este biciuit, înfometat, rănit în amorul său propriu, o gaură neagră foarte precisă se deschide în ţesutul vieţii. Depersonalizarea inumanităţii, acoperirea ireparabilei realităţi a suferinţei unui individ cu categoriile anonime ale analizei statistice, ale teoriei istorice sau ale unui model sociologic nu e decît o obscenitate în plus. Conştient sau nu, oricine oferă o explicaţie-diagnostic, oricît de pioasă, chiar acuzatoare ar fi ea, erodează, aplanează pînă la a azvîrli în uitare concreteţea morţii în urma torturii a cutărui bărbat sau a cutărei femei, a morţii prin înfometare a unui anume copil. Sfinţenia detaliului infim îl obsedează pe Soljeniţîn. »

Din George Steiner – « De profundis », Lectures. Chroniques du New Yorker, Arcades, Gallimard, Paris, 2010, pp. 82-83

Lasati un comentariu

Comentariu