Partea cea mai vie din puţina presă care a mai rămas după multa ei moarte se compune din expunerea « secretelor ». Afaceri, hoţii, poveşti de familie şi anturaj, CV-uri de politicieni şi de VIP-uri de soi nou – toate cotizează la ultima formă de palpitaţie înainte de exitus, care ar fi « dezvăluirea ». Punerea ei în circulaţie ar implica, vezi bine, că oameni dibaci şi camioane de rechizite au ţinut cît s-a putut sub obroc o informaţie esenţială. Iar alţi oameni, şi mai dibaci şi echipaţi cu o supertehnologie, au reuşit să smulgă beznei secretul.
Doar că, în nouă cazuri din zece, secretul nu e o surpriză pentru nimeni. Căci nu face decît să confirme ceea ce nu avea cum să fie altfel, neavînd altă explicaţie şi confirmînd intuiţia, inteligenţa sau spiritul de observaţie absolut comun celor care încă mai trec strada nevătămaţi. E drept că dresura întru taină-mister-tăcere practicată de toate regimurile totalitare creează şi reflexul de aşteptare a « dezvăluirii », dar nu poate întreţine prea mult şi aura ei dacă aflarea adevărului nu duce nicăieri. Iar în regimurile totalitare, nu duce : doar tensiunea scade un pic, în timp ce propaganda şi aparatul de represiune stau pe loc. În plus, în caz de folosinţă repetată, nici sifonăria asta nu mai dă rezultat : şi tensiunea stă pe loc…
Oare de ce ? Pentru că proba evidenţei e mult mai tare decît taina şi decît propaganda. În 2001, un cercetător belgian îşi vedea tradusă în româneşte lucrarea despre ideologia Bisericii Ortodoxe Române sub regimul comunist. Explicase că, în studiile lui, avusese acces la cărţi şi publicaţii diverse, dar nu la arhivele instituţiei, ferecate acelea. Şi, pentru că volumul nu avea cum să fie pe placul Bisericii noastre, care se voia preamărită pentru conduita ei, şi nu era, autorul aştepta cu nerăbdare întrebarea despre arhive. Care a şi venit. Nu e nevoie de arhive, a spus el atunci, spre iritarea împuterniciţilor PR ai clerului român. Pentru că tot ce a scris şi declarat BOR la vedere confirmă perfect ce s-a petrecut şi ce se vede pînă azi. Prin urmare, şi dacă ar exista secrete, cînd s-ar « dezvălui », ele n-ar putea decît să reconfirme adevărul obiectiv şi palpabil a ceea ce s-a făcut şi s-a spus şi în văzul lumii.
Şi atunci care mai e chichirezul tainei ?! Păi, dacă lăsăm deoparte hîrtia de muşte pentru publicitate în media, e greu de crezut că ar fi altul decît acela al încifrării universale. Nici fiinţele vii, nici obiectele, nici instituţiile nu pot scăpa legilor pe care le conţin chiar ele şi pe care le impun relaţiilor dintre ele. Codurile alcătuirii lor omeneşti sînt la îndemîna minţii, logica valorilor şi combinaţiilor nu e nici ea de nepătruns. What you see is what you get n-a fost o copilărie, deşi părea doar un simpatic slogan IT. De pildă, e oare posibil ca o persoană care nu a administrat o simigerie măcar şase luni să administreze cu succes o firmă cu o cifră de afaceri de 1 000 de ori mai mare ? Dar un minister, adică un buget şi mai mare ? Numai teoretic. În practica obişnuită, nu.
În teoria în care trăim noi însă, adică foarte departe de practica vieţii reale, acea persoană poate fi purtătoarea unui « ou de Paşte ». Easter egg este, începînd de la sfîrşitul anilor ’70, în literatura şi publicistica occidentală, o informaţie cifrată, anume strecurată printre rînduri sau într-o imagine, pe care o depistează doar iniţiaţii sau foarte tenacii căutători, dezlegători de enigme. Numele vine, fireşte, de la obiceiul de a ascunde ouă de Paşte, cel mai adesea de ciocolată, în grădină, pentru ca în ziua de sărbătoare să aibă copiii ce căuta şi găsi. Desigur, « oul de Paşte » agăţat cu forţa de o fiinţă sau de o situaţie nelalocul ei le spune iniţiaţilor ceva. Doar că acest ou nu modifică în nici un fel « evidenţa », şi deci nu-i aduce nimănui vreun cîştig, vreo speranţă de mai bine. Şi cu atît mai puţin mîntuirea sau viaţa veşnică. Pentru acestea există numai căile potrivite, cunoscute de noi toţi.