Despre Mareşal, cu scribi exaltaţi
şi scriitori serioşi

luni 3 iun. 2013

Petru Romoşan

De la romanul Delirul al lui Marin Preda şi până astăzi, un soi de « istorici » şi de « scriitori » îşi tot fac vânt cu coada, preocupându-se patetic de soarta mareşalului Ion Antonescu. Tema interesează însă şi cercetători aplicaţi, ca Mihai Dimitrie Sturdza. În recenta sa carte Ruşii, masonii, Mareşalul şi alte răspântii ale istoriografiei româneşti, îi acordă Mareşalului un spaţiu întins, mai ales în studiul « 23 august 1944 : negocierile de la Stockholm şi dosarele armistiţiului ». Deşi absentă din prima  linie a negocierilor, figura tutelară a Conducătorului Statului e prezentă, bineînţeles, constant în fundal. Un alt documentar teribil e cel realizat prin reunirea rapoartelor diplomatice ale lui Jean Paul-Boncour, reprezentantul guvernului de Gaulle în 1946 la Bucureşti. O telegramă (nr. 469) din 5 iunie 1946 relatează : « Deoarece guvernul nu are încredere în armată şi deoarece plutonul de execuţie a fost format din agenţi ai poliţiei secrete, execuţia mareşalului Antonescu şi a trei dintre foştii săi colaboratori a fost, se pare, un măcel înfiorător, ale cărui amănunte circulă prin toate mediile Capitalei. Aceste amănunte sunt considerate de reprezentanţii presei străine ca exacte, cu atât mai mult cu cât ei nu au fost autorizaţi să asiste la execuţie. »
Despre justiţia sub ocupaţia sovietică ne putem face o idee destul de exactă din acest scurt fragment al lui Mihai Dimitrie Sturdza, care îşi încheie astfel documentarul despre procesul şi moartea Mareşalului : « Destinul lui Ion Antonescu şi acela al lui Iuliu Maniu au avut un ultim punct comun în persoana “avocatului” numit din oficiu de Lucreţiu Pătrăşcanu pentru a-i “apăra” la procesele lor. Avocatul, de fapt un informator al acuzării, a fost Constantin Paraschivescu-Bălăceanu (1893-1979). După mareşal, executat prin împuşcare, el îl apără pe Maniu, mort în temniţă. Ceva mai târziu, tot “apărată” de el la proces, murea în închisoare prinţesa Eleonora de Wied, nepoata lui Carmen Sylva, uitată în România de Familia regală la plecarea sa precipitată de după 30 decembrie 1947. Apăraţi de acelaşi “avocat” au fost inginerii Canalului Dunăre-Marea Neagră, nevinovaţii condamnaţi la moarte ai altui process înscenat în 1952. Paraschivescu-Bălăceanu a fost apoi reprezentantul RPR la Curtea Permanentă de Arbitraj de la Haga, preşedintele Asociaţiei Juriştilor din RPR, decorat cu Ordinul Muncii clasa I în 1958. Elogiul funebru al Anei Pauker a fost citit de el, în numele autorităţilor statului. În 1973 a fost decorat de Nicolae Ceauşescu cu Ordinul 23 August clasa I. »
Nu poţi să nu observi, pe de altă parte, că o întreagă literatură dubioasă de exaltare a devotamentului Mareşalului, a sacrificiului său suprem seamănă cu o jalnică propagandă antiromânească, folositoare mai degrabă fostului ocupant sovietic. Pare o literatură stimulată de viziunea unei părţi a fostei Securităţi, ea însăşi controlată de sovietici. Nu se poate ascunde faptul că Ion Antonescu a fost al treilea om al Axei (titlul unei cărţi foarte cunoscute !), alături de Hitler şi de Mussolini. E greu de crezut că istorici sau scriitori responsabili din ţările lor şi-ar permite să lăcrimeze pe soarta lui Hitler sau pe aceea a lui Mussolini, cum o face o întreagă pleiadă de autori români în legătură cu mareşalul Antonescu. Spune foarte bine Mihai Dimitrie Sturdza în Ruşii, masonii, Mareşalul… : « Cu toate că România era implicată într-o încleştare armată la scară mondială, mulţi dintre istoricii noştri se călăuzesc încă după principiul “ceea ce nu priveşte strict România nu contează”, ba chiar “ce nu vrem să ştim nu există”. Aşa se şi explică apariţia unor texte românocentrice, tributare unui patriotism simplist, adresat unui public semidoct sau de-a dreptul incult. »
Şi, pentru că am construit acest articol mai ales din citate, să dăm cuvântul şi unui forumist care comentează articolul lui Florian Bichir pe aceeaşi temă din Evenimentul zilei din 1 iunie, ziua în care, în urmă cu 67 de ani, a fost executat Ion Antonescu : «Antonescu Ion a greşit ca om politic mergând până la capăt cu Hitler (deşi ştia bine ce bandit era), a greşit ca strateg crezând în invincibilitatea armatei germane (deşi a văzut că Anglia nu a fost învinsă iar ruşii au scos din încercuire Stalingradul şi Moscova ; a greşit ca şi Conducător al Statului (cum îi plăcea să se numească) trimiţând Armata Română peste Nistru dincolo de graniţele fireşti, a greşit ca şi român insistând ca soldaţii români să moară departe de ţară pentru interese complet străine şi în final – şi cea mai mare greşeală care l-a făcut CRIMINAL DE RĂZBOI – a trimis la moarte mii de oameni a căror singură vină era religia sau apartenenţa la un grup etnic. Aşadar, slab om politic, strateg îndoielnic, obsedat de cucerire şi criminal, acesta este Ion Antonescu ! » Regret că nu putem cunoaşte numele autorului acestui comentariu pertinent.

Lasati un comentariu

Comentariu