Interviu cu Edward Luttwak

vineri 13 sept. 2013

Edward N. Luttwak

Realizat de David Samuels pentru Tablet Magazine la 6 septembrie 2011

Strategul militar vorbeşte despre securitatea Israelului, Henry Kissinger, Primăvara arabă şi moartea lui Osama Bin Laden

Edward Luttwak este o fiinţă neobişnuită, care pentru viaţa şi activitatea lui trăite pe tot globul e invidiat deopotrivă de cadre universitare şi spioni. Un bărbat voinic, aratând ca de 50 de ani [are 71 în 2013], Luttwak, care s-a născut în 1942 într-o familie evreiască înstărită la Arad, în România, s-a format în Italia şi Anglia, vorbeşte cu un puternic accent european ce transmite în egală măsură autoritate, curiozitate, egocentrism, insolenţă, nerăbdare şi umor de calitate. Este asociat senior la Centrul pentru Studii Strategice şi Internaţionale de la Universitatea Georgetown şi şi-a publicat prima carte, Lovitura de stat. Ghid practic, la 26 de ani. De-a lungul ultimelor patru decenii a adus contribuţii provocatoare şi de multe ori profund originale în multe domenii academice, printre care strategie militară, istoria Imperiului Roman, istoria Imperiului Bizantin şi economie. Are o mare fermă ecologică în Bolivia şi poate recita poezie şi politică în opt limbi, capacitate etalată, în cursul recentei discuţii de patru ore pe care am avut-o la el acasă, pe o stradă liniştită din Chevy Chase, Maryland, când a trebuit să răspundă la telefon în italiană, spaniolă, coreeană, chineză, timp în care eu m-am eclipsat pe verandă, unde am stat de vorbă cu frumoasa lui soţie, sculptoriţă, născută în Israel, Dalya Luttwak.
Pereţii biroului cărturăresc al lui Luttwak – de departe cea mai frumoasă încăpere din casă, cu vederea cea mai bună, care ar fi făcut oficiu de sufragerie dacă Edward şi Dalya ar fi semănat mai mult cu vecinii lor – sunt  înţesaţi de rafturi cu volume de clasici latini, biografii ale lui Winston Churchill, lucrări de istorie militară şi strategie, culegere de informaţii, artă bizantină, atlase vechi, decoraţii şi plăci gravate din partea guvernelor străine. Munca lui Luttwak ca strateg la nivel înalt şi consultant în intelligence pentru Departamentul Apărării al SUA, Consiliul Naţional de Securitate, Departamentul de Stat, guvernul japonez, precum şi ministerele Apărării şi serviciile de informaţii ale altor ţări din Europa, Asia, America Latină, şi Orientul Mijlociu (pare să petreacă mult timp în Coreea de Sud şi în China) este şi ea  completată de o viaţă paralelă ca “operator“, cu care e foarte secretos dar, evident, se şi mândreşte.
Deşi nu se ştie mare lucru despre Luttwak ca agent privat al serviciilor secrete, a fost implicat activ în operaţiuni militare şi paramilitare finanţate de guvernul SUA, de guverne străine şi de diverse entităţi private. Conform propriilor încuviinţări, a fost direct implicat în atacuri asupra unor ţinte fizice, operaţiuni de blocaj, de capturare şi interogare a unor persoane urmărite – asta cu toate că « încuviinţări » nu e cuvântul potrivit aici, pentru că Luttwak e aproape copilăreşte dornic ca vizitatorii să-i înţeleagă familiaritatea cu dedesubturile operaţiunilor speciale şi îşi citează propria experienţă pe teren în sprijinul judecăţilor sale despre oameni, cum ar fi aceea despre generalul David Petraeus, a cărui reputaţie de geniu al contrainsurgenţei o respinge ca pe o mistificare. Ţine, de altfel, să spună că activităţile sale nu au încălcat niciodată legislaţia Statelor Unite. Componenta Walter Mitty [personaj dintr-o nuvelă a lui James Thurber devenit emblemă pentru cei ce-şi trăiesc în fantezie o existenţă aventuroasă şi eroică] a entuziasmului lui Luttwak pentru cealaltă viaţă a sa – universitar ziua, agent special noaptea –  pare să atârne mai puţin în firea lui decât apetitul nesăţios pentru riscul fizic care l-a şi ajutat să înţeleagă strategia militară şi chestiunile politice legate de ea într-un chip ce-i este adesea străin actualei generaţii de decidenţi politici occidentali.
Iubit şi detestat, capabil de a trăi mai multe vieţi, fiecare dintre ele în stare să scoată rapid din uz un om mai puţin robust fizic şi intelectual, Luttwak se mândreste cu faptul de netăgăduit că nu este produsul obişnuit al think-tank-urilor de la Washington. Tendinţa sa instinctivă de a respinge înţelepciunea comună ca fiind o idioţie, combinată cu nevoia de a dovedi că el este cel mai deştept ins din orice încăpere, l-au privat de posibilitatea de a modela evenimentele aşa cum tânjeşte s-o facă, şi nu în mare secret, orice intelectual politic. Cu toate acestea, Luttwak ascultă în primul rând de acele cutume ale gândirii care au făcut din el unul dintre experţii strategici cei mai străluciţi ai Americii, capabil să înţeleagă într-un mod extrem de original, penetrant şi contraintuitiv necesităţile psihologice şi practice care stimulează acţiunea umană.
Ne-am întâlnit luna trecută, într-o zi în care o mare furtună se abătuse peste oraş. Ceea ce urmează sunt fragmente din transcrierea convorbirii noastre, în care nu mi-am propus să-l întreb nimic despre experienţa sa din copilărie ca refugiat evreu în Europa, aceasta putând fi subiectul unei alte discuţii.

Cred că, dacă America ar fi fost capabilă să tolereze un al doilea Henry Kissinger, acesta aţi fi fost dumneavoastră.
Kissinger, la 88 de ani, scrie broşuri pentru Kissinger Associates. Ultima sa carte despre China este o asemenea lucrare, scrisă de personalul de la Kissinger Associates. Este concepută astfel încât să intre în graţiile autorităţilor chineze şi nimic altceva.
Îl cunosc personal foarte bine pe Kissinger, care este însă o persoană extrem de înşelătoare. E deprins să fie mincinos şi făţarnic. Deşi mi-am petrecut multă vreme vorbind cu el, nu am absolut nici o idee despre cine e cu adevărat. Cartea lui se încheie cu un imn înălţat prieteniei SUA-China şi cu ideea că toate ţările trebuie să se acomodeze cu această relaţie. Trebuie s-o recenzez pentru TLS [Times Literary Supplement], dar tot amân de câteva săptămâni pentru că nu ştiu dacă este un caz de senilitate sau unul de pură corupţie.

Există două interpretări curente ale evenimentelor legate de Primăvara arabă. Cea dominantă este : « Iată acest minunat val de revoluţii populare în care toată lumea se foloseşte de Facebook şi Twitter pentru a răspândi idei democratice. » Cealaltă susţine că « structuri de stat şubrede, ţinute laolaltă de aparatul represiv al poliţiei şi al statului, se prăbuşesc acum într-o vărsare de sânge tribală ».
Păi, orice dictatură creează un mediu nefiresc, analog cu acela în care iei ţăranii de la câmp şi-i pui într-o armată, unde li se dau uniforme, sunt formaţi şi supuşi unei discipline. Dictaturile încearcă să transforme populaţii întregi în regimente disciplinate. Regimul nord-coreean duce încercarea asta la extrem, antrenând efectiv toată populaţia în cadrul unor regimente. Dictaturile Ben Ali şi Mubarak se străduiau să-şi înregimenteze populaţiile impunându-se asupra lor prin structuri de stat. Ambii au fost capabili, de pildă, să-şi creeze forţe de poliţie loiale.
Când regimentul se dizolvă, oamenii se eliberează şi se întorc la ordinea lor naturală. Încetează să mai poarte uniforme, îmbracă ce haine vor ei şi îşi dau frâu liber adevăratelor lor înclinaţii. O mică parte dintre egipteni sunt occidentalizaţi, prin urmare au întors spatele Islamului, indiferent de credinţa lor personală. În rest însă, nu este loc pentru civilizaţie în Egipt alta decât cea islamică, iar un număr foarte mic de extremişti este suficient pentru a-i face viaţa imposibilă unui occidentalizat mediu sau egipteanului vag occidentalizat care vrea să poată bea o bere, de exemplu. Ca să închizi toate barurile din Egipt ai nevoie, poate, doar de 15 % din populaţie.

Credeţi şi că despărţirea de Mubarak a fost o greşeală sau nu a schimbat nimic ?
Cred că nu a schimbat nimic. Regimul era senil. Literalmente.

Cât de mult credeţi că au contat aşa-numitele eforturi de « promovare a democraţiei » depuse de Statele Unite sub preşedinţia lui George W. Bush, inclusiv invazia din Irak, în creşterea instabilităţii din regimurile arabe, şi cât din căderea lor se datorează propriei lor senilităţi ?
O să pretind că este o întrebare uşoară, dar, de fapt, nu e. Răspunsul simplu este că, pentru o scurtă perioadă, de mai puţin de doi ani, Bush şi Administraţia Bush au avut mare chef să promoveze democraţia. Au luat un târnăcop şi s-au năpustit la un zid, aparent făcând impresie, şi poate că au cauzat şi nişte daune structurale. Războiul din Irak, cu înfrângerea, umilirea şi execuţia unui dictator, a fost o mare lovitură de târnăcop. Pe de altă parte, atunci când regimul involuează suficient pentru a deveni ereditar – ceea ce s-a întâmplat în Siria şi părea că o să se întâmple şi în Egipt –, ai de-a face cu senilitatea întruchipată a regimului : “Dictatorul este bătrân.” Aşa că ambele răspunsuri sunt corecte.

S-au formulat multe explicaţii de-a lungul ultimilor zece ani pentru forţa relaţiei americano-israeliene, mergând de la ideea că Israelul are cea mai bună armată din Orientul Mijlociu şi care se poate desfăşura pe teren cel mai repede, până la aceea că o minusculă cabală de evrei bogaţi şi influenţi a deturnat politica externă americană.
Vă referiţi la G.O.S. ? Guvernul Ocupat de Sionişti ?

Da.
Personal, din punct de vedere afectiv, în ceea ce mă priveşte, eu prefer explicaţia G.O.S. Îmi place ideea că sioniştii au destulă putere ca să ocupe efectiv America, iar prin America să conducă de-a dreptul lumea. Îmi place ideea c-aş fi membru al unei cabale tăinuite şi puternice. Dacă puneţi numele meu, Luttwak, alături de cele ale lui Perle şi Wolfowitz şi daţi o căutare pe Internet, obţineţi o listă scurtă de oameni care conduc guvernul american şi lumea, şi sunt şi eu acolo. Mă-nnebunesc după asta.

Ori de câte ori aveţi nevoie de o satisfacţie pentru ego-ul dumneavoastră, vă deschideţi laptop-ul şi aveţi confirmarea că dumneavoastra conduceţi lumea.
În Pakistan, milioane de oameni merg la şcoli unde li se spune că eu sunt conducătorul universului. Aşa că, afectiv vorbind, aş putea explica tot ce se întâmplă trimiţând la G.O.S., la Guvernul Ocupat de Sionişti, care este condus de o mică clică de inşi, şi eu sunt unul dintre ei.
Acum, dacă mi se cere să reflectez serios la această întrebare, aş spune că modul analitic cel mai curat de a înţelege relaţia americano-israeliană este acela de a vedea că traiectoria de după 1945 a Statelor Unite, ca putere imperialistă care se amestecă în toate, i-a obligat pe americani să fie foarte orientaţi spre exterior. Multe familii americane şi-au văzut fiii ucişi în străinătate şi mulţi alţi americani s-au îndreptat spre exterior din multe motive. Printre ei există şi un grup de creştini care citesc Biblia, care cred că Biblia este într-o oarecare măsură o lucrare care înregistrează voinţa lui Dumnezeu. Pentru ei, Israelul este dovada adevărului Bibliei. Prin urmare, ideea că Statele Unite ar trebui să sprijine Israelul mai degrabă decât să i se opună a devenit acum ceva de aşteptat, ceea ce era nu era deloc adevărat în 1948, când Statele Unite au făcut tot ce stătea în puterea lor pentru a împiedica existenţa Israelului prin interceptarea sistematică a fluxurilor de arme spre evrei.
Prin urmare, dacă noi, cei din G.O.S., nu am controla într-adevăr totul şi nu ar exista nici o influenţă sionistă, atunci pentru această masă substanţială de americani conştienţi de lumea exterioară, care se întâmplă să mai şi creadă în Biblie – vorbim de vreo 50 de milioane de oameni –, pentru ei deci, singura politică externă care contează este sprijinul Americii pentru Israel. Punct.

Mulţi evrei americani sunt visceral incomodaţi de acest tip de sprijin. Ei zic : « O, uită-te la cântătorii ăştia ai Bibliei care vor să ne facă să-l sărutăm pe Iisus. Lor nu le place Israelul decât ca să-l transforme într-o pistă de aterizare pentru Dumnezeul lor.”
Invocaţi acum o a doua constantă.

De ce sunt atât de mulţi evrei atât de proşti în materie de politică ?
Ei n-au avut stat preţ de 2 000 de ani, n-au avut nici o putere sau responsabilitate, şi o să treacă secole până să ajungă la înţelegerea politică instinctivă pe care o are oricare britanic obişnuit. Ei nu înţeleg politica şi, desigur, îi târăsc în confuzii pe prietenii şi pe duşmanii lor, iar asta este maxima dovadă de imbecilitate politică.

Când vă uitaţi la conduita actuală a politicii americane în Orientul Mijlociu, vedeţi vreo politică sau vreo strategie coerentă ?
Obama nu diferă cu nimic de majoritatea administraţiile anterioare care vin, la instalare, cu soluţii de-a gata pentru conflictul arabo-israelian. Jimmy Carter a fost primul, şi planul său a fost redactat de Zbigniew Brzezinski. Planul a dus la călătoria lui Sadat la Ierusalim, pentru că avea strălucita idee de a-i supune pe egipteni şi pe israelieni la un condominiu sovieto-american – era o idee groaznică, aşa că Sadat şi-a creat propria lui realitate. A fost, într-adevăr, unul dintre cele mai amuzante momente din istorie. Oficialii din consiliul naţional de securitate şi cred că însuşi Brzezinski au ieşit cu o mulţime de declaraţii negative atunci când Sadat a făcut primul său anunţ, pentru că le distrugea schema lor politică, dar aceea era, desigur, imposibilă.
Obama se plasează în această tradiţie. El a venit cu un plan politic imposibil, care vrea ca mai întâi să-i facă pe israelieni să nu mai fie de acord cu aşezările, iar pe urmă să le dea drumul. Desigur, asta nu are nici un sens. Când se trage linia de frontieră, asta contează. Israelienii au eliminat toate aşezările din Sinai, fără nici o implicare americană, în două minute după ce s-a făcut acordul cu Egiptul.

[Sună telefonul. Luttwak vorbeşte într-o italiană incredibil de perfectă. M-am dus pe verandă să vorbesc cu Dalya şi m-am întors 20 de minute mai târziu, când el îşi termina conversaţia.]
Nimeni dintre cei implicaţi nu este antiisraelian, cum au mai fost în trecut, când exista o poziţie arabistă puternică în Departamentul de Stat. Oamenii din Administraţia Obama citesc New York Times şi nu ştiu araba, şi operează sistematic, prin urmare, cu categorii false. Eroarea fundamentală în privinţa aşezărilor este una foarte simplă : când se stabilesc graniţele, treaba e clară, şi aşezările nu sunt nici aici, nici acolo. Ideea asta cum că, dacă nişte fracţiuni israeliene îşi fac tabără pe un deal, asta schimbă totul, este o fantezie.

O fantezie atât din partea celor care i-au făcut pe oameni să-şi instaleze corturile, cât şi din partea politicienilor americani.
Ambele părţi se amăgesc în egală măsură.

Anticipaţi violenţă în această toamnă între israelieni şi palestinieni ?
Nu anticipez violenţă în această toamnă. Războiul duce la pace. Pacea duce la război. Deci, acum, în mod logic, ar trebui să avem război. Şi iranienii, desigur, s-ar bucura şi să plătească pentru aşa ceva. Dar în momentul în care ai o intifada, se prăbuşeşte regimentul palestinian şi gangsterii preiau controlul. Deci, în momentul în care violenţa escaladează, ei opresc lupta şi încep să vorbească de pace. În momentul în care discuţia pare să se apropie de o pace reală, ei încep o intifada.

Credeţi că societatea israeliană îşi poate permite cu uşurinţă să achite costul violenţei şi al altor probleme sociale generate de impasul pe care îl descrieţi sau credeţi că există vreo alternativă ?
Eu nu sunt sigur că e un cost.

Pentru că adâncimea strategică pe care o oferă şi controlul asupra acelor frontiere este mai important ?
Ascultă, soţia mea este o foarte bună bucătăreasă. Şi avem o menajeră, care este o bucătăreasă şi mai bună. Este o situaţie stranie, dar eu cred că menajera noastră găteşte mai bine decât orice restaurant din Washington. Este o femeie simplă, fără şcoală, din Chile, care are un talent supraomenesc. Fiind o gospodină atât de bună, obţine efecte minunate cu ingrediente tare ciudate şi cu bizare combinaţii de ingrediente. Succesul Israelului ca stat a devenit posibil graţie ameninţărilor arabe de diferite tipuri. Violenţa arabă sau ameninţările cu violenţa fac parte din meniul israelian. Unele niveluri de violenţă sunt atât de mari încât devin dăunătoare, dar există şi niveluri atât de mici că şi ele sunt dăunătoare. Există un nivel optim al ameninţării arabe. Aş spune că, de-a lungul a aproximativ nouă zile în timpul războiului din 1973, nivelul de violenţă a fost mult prea mare. Chiar atunci când israelienii au fost victorioşi, nivelul de violenţă distrugea ţesutul statal. De cele mai multe ori, violenţa este pozitivă.

Când spuneţi că efectele violenţei arabe sunt pozitive, aveţi în minte faptul că ele generează coeziune socială în Israel ?
Lenin a spus : « Puterea este masa înmulţită cu coeziunea. » Violenţa arabă generează coeziunea evreiescă. Coeziunea transformă masa în putere. Israelul a avut o masă foarte mică şi o coeziune foarte mare. Dacă palestinienii ar fi înţeles asta, i-ar fi atacat pe evrei cu flori.

Shimon Peres spune : « Iranul este cadavrul în descompunere al unei ţări şi ideea că iranienii sunt o ameninţare pe termen lung pentru oricine, dacă ne bazăm pe datele demografice şi pe şubrezenia economiei lor, este o glumă. Deci, da, ar fi groaznic dacă ar termina cu o bombă atomică, dar altfel, Iranul nu este o ameninţare strategică pe termen lung pentru nimeni. »
Cred că, pentru a avea o percepţie corectă a Iranului, trebuie să privim situaţia din punctul de vedere al Hezbollah. Hezbollah este complet dependent de Iran. Fără Iran, Hezbollah-ul este doar o trupă de capete înfierbântate, cu câteva mii de oameni foarte bine antrenaţi. Acum, să privim Iranul din punctul de vedere al Hezbollah. Ce vedem ? Este un regim care există din 1979 într-un fel sau altul. Este oare consolidat ? Funcţionează oare din ce în ce mai bine şi obţine din ce în ce mai mult sprijin ? Nu. Devine oare mai mult sau mai puţin dependent de represiunea poliţienească ? Răspunsul este : mai mult. Deci, din punctul de vedere al Hezbollah, zilele lui sunt numărate, deoarece regimul se află pe o spirală descendentă.
Există un bun indicator al controlului social în Iran, care este preţul autenticului whiskey scoţian importat de Teheran, pentru că  a) este interzis, şi b) din raţiuni practice, trebuie să fie adus clandestin din Dubai, iar singura cale pe care poate veni din Dubai este cu colaborarea Gărzii Revoluţionare. Preţul whiskey-ului este în scădere de ani de zile, te duci acum la o petrecere în nordul Teheranului şi ai acces la whiskey din plin. Şi e doar o idee mai scump decât în ​​nord-vestul Washingtonului.
Dar, pe de altă parte, regimul face un lucru pentru care va avea eterna mea recunoştinţă, şi anume fabrică singura societate postislamică. Oamenii regimului au creat o situaţie de care iranienii, în general, la nivel mondial, nu numai în Iran, sunt desprinşi. Ei îi convertesc pe musulmanii iranieni la a fi iranieni postmusulmani.

Cum vi se pare alianţa diplomatică din ce în ce mai strânsă a Administraţiei Obama cu Turcia ? Se pare că există o strădanie de a-i întări pe turci într-o postură hegemonică alternativă la Iran în regiune, chiar daca Recep Tayyip Erdogan, prim-ministrul turc, face tot posibilul pentru a crea un stat islamic cu un partid unic.
Hillary Clinton şi echipa ei nu sunt nişte proşti. Prin urmare, trebuie să ştie că ministrul turc de Externe este un prost. Îl cunosc personal. Omul este un idiot. Hillary Clinton şi consilierii ei nu sunt idioţi. Statele Unite n-ar câştiga nici un avantaj dacă ar recunoaşte spre ce se îndreaptă cu adevărat Erdogan. Este mult mai bine să pretindă că el e membru NATO şi al Alianţei Nord-Atlantice şi toate celelalte.

În acest peisaj, poţi să vezi locul pe care-l ocupă Israelul astfel : «  Ia te uită, ai un stat neoliberal funcţional, cu o înzestrare tehnică în economie care vine chiar după Silicon Valley, aflat în mijlocul acestui moloz de state arabe eşuate. Imaginaţi-vă armata siriană încercând să atace pe cineva. Armata Egiptului este incapabilă de vreo acţiune în ciuda unei înarmări americane în valoare de 10 miliarde de dolari, Iranul se prăbuşeşte, Libanul este încă un amestec, Iordania este o glumă ca ţară cu o majoritate palestiniană. » Pe de altă parte, poţi să te uiţi la Israel şi aşa : « Este o ţară micuţă, cu o vecinătate haotică şi care va fi întodeauna atrasă în conflicte cu vecinii şi nu va avea niciodată vreo clipă de pace. »
Da, tot ce spuneşi este corect, dar există şi un al treilea element pe care îl omiteţi. Cercul intim al securităţii israeliene se află, de fapt, în interiorul graniţelor din 1967. Şi acolo sunt aproape 1,5 milioane de arabi, unii creştini, alţii musulmani. Situaţia actuală ajută la consolidarea loialităţii lor faţă de statul israelian. Dacă îi întrebaţi : « Eşti loial statului israelian ? », vor zice : « O, nu, îi urâm pe toţi. » Sunt oamenii aceştia implicaţi în comploturi teroriste ? Răspunsul este că, din cei 1,5 milioane, cei implicaţi în comploturi teroriste sau cu infracţiuni de drept comun la activ ar găsi loc cu toţii să doarmă la mine în casă. Sau, dacă chiar n-ar încăpea aici, ar putea dormi într-un motel.
Dar există o problemă şi mai de căpătâi în interiorul Israelului : funcţionarea economiei israeliene şi impactul ei asupra societăţii. După cum ştiţi de la recentele demonstraţii, economia israeliană a devenit atât de eficientă, încât a generat un număr mare de milionari, ceea ce înseamnă că apartamentele de patru camere din Tel Aviv costă cât la New York. Israelul este pe cale de a deveni Aspen, Colorado, unde oamenii obişnuiţi sunt nevoiţi să facă mai bine de 30 de kilometri în afara oraşului, până într-o zonă rezidenţială, fiindcă nu pot găsi nimic abordabil în Aspen.

Minţile strategice sunt rezultatul unui parcurs şi al unei educaţii anume sau capacitatea de a gândi strategic e înnăscută, ca aplecarea pentru matematică ?
Este un dar, ca înclinaţia pentru matematică. Logica paradoxală a strategiei contrazice logica vieţii de zi cu zi, merge împotriva tuturor definiţiilor noastre normale ale inteligenţei. Strategia are sens pentru cineva doar dacă înţelege dialectica. Dacă vrei pace, pregăteşte-te de război. Dacă vrei război, dezarmează şi vei avea parte de război. Elitele virile şi belicoase înţeleg instinctiv acest tip de gândire.

Iată o afirmaţie uşor de falsificat, dar este în ea un lucru care mă interesează şi vreau să-l izolez ca să vi-l supun atenţiei. Aş începe cu momentul în care George W. Bush l-a întâlnit pe Vladimir Putin şi a zis : « M-am uitat în ochii lui şi am văzut că e un om în care pot să am încredere cu adevărat. » Teza mea este următoarea : dacă eşti Vladimir Putin şi te ridici până în vârful ierarhiei acelei societăţi haotice şi brutale după ce ai trecut prin KGB, trebuie să fii un fel de geniu strategic cu uimitoare abilităţi de supravieţuire, căci pedeapsa pentru eşec poate fi tortura sau moartea. Acest tip de capcană darwinistă există în multe ţări ale lumii. Ce înseamnă să fii şeful serviciilor de securitate în Egipt ? Înseamnă că a trebuit să-ţi trădezi prietenii, dar numai la momentul potrivit, şi că a trebuit să supravieţuieşti multor predatori feroce care s-ar fi bucurat să te omoare sau să te tortureze, ori măcar să-ti arunce în aer cariera. La momentul în care vei fi devenit Vladimir Putin sau Omar Suleiman, capacitatea ta de a gândi în perspectivă şi de a analiza ameninţările va fi fost testată cum se cuvine.
Prin contrast, ce ţi se cere ca să devii senator american ? Trebuie să ţii toasturi la mese plicticoase, să impresionezi nişte bogătani care sunt în general destul de fazani în politică şi să zâmbesti în spoturi TV. Sancţiunile pentru eşec nu sunt deloc cumplite. Şi aşa se face că leadership-ul american e în general ca vai de lume, iar America este veşnic în poziţia fraierului la pokerul mondial. Aceasta este teza. Spuneţi-mi dumneavoastră de ce e greşită.
Chiar dacă analiza este absolut corectă, concluzia dumneavoastră este greşită. Gândiţi-vă ce înseamnă să lucrezi pentru Putin, care abordează în mod natural orice problemă printr-o înşelăciune. De exemplu, a avut o aventură cu o sportivă, o gimnastă, şi a trecut prin două faze. Faza unu : i-a ascuns-o soţiei. Faza doi : şi-a organizat o campanie care trebuia să-l prezinte ca macho. S-a afişat în fotografii cu puşca în mână şi în chip de campion la judo, şi, drept urmare, s-a dat drumul la scurgeri de informaţii cum că avea o aventură. Nu o oarecare aventură cu o tânără, ci cu o gimnastă, cu o atletă. Evident, un astfel de om este mult mai isteţ şi viclean, mai apt să gestioneze conflicte decât omologul său american. Dar când o asemenea persoană este şeful unui departament, întregul departament este, de fapt, paralizat şi redus la o echipă de slugi şi valeţi. Prin urmare, oricărei probleme i se aplică doar înţelepciunea vicleanului şef de departament. Toate celelalte capacităţi sunt pierdute, toate celelalte cunoştinţe sunt  irosite.
Acum, aveţi posibilitatea de a alege : puteţi avea un şef de departament lipsit de viclenie, plus cunoştinţele colective şi înţelepciunea unui întreg departament, sau puteţi avea un şef viclean şi funcţionare zero. Şi aşa lucrează azi guvernul rus. Putin şi Medvedev au foarte puţin control asupra birocraţiei ruse. Când vrei să ai de-a face cu aceşti birocraţi, şi eu am avut de-a face în dimineaţa asta, nu sunt deloc cooperanţi, sunt precauţi şi înşelători, pentru că încearcă în primul rând să-şi protejeze propria siguranţă şi stabilitate, precum şi beneficiile de pe urma şefului. Ei trebuie să te înşele, pentru că îl înşală pe şeful lor chiar înainte ca el să ajungă la birou. Şi toată lumea are jocuri de jucat. Deci, asta e alternativa : ori un Putin viclean şi un guvern prost, ori un guvern inteligent şi un şef nevinovat. Nu le poţi avea niciodată pe toate. Un Putin nu poate fi un lider stimulant.

O ultimă întrebare. Când am auzit ştirile despre Bin Laden, cu împrejurările în care a stat acolo şi durata şederii lui, mi s-a părut evident că a fost vândut SUA de cineva din interiorul aparatului de securitate pakistanez, nu ?
Nu cred deloc.

Credeţi că CIA a obţinut în mod independent aceste informaţii ?
În primul rând, nu a fost CIA, pentru că CIA-ul nu procedează la interogatorii la Guantanamo.

Credeţi povestea despre curier ?
O cred şi o cred categoric. Uite, pakistanezii l-au adăpostit pe Bin Laden. Dar, în asemenea treburi, singurul mod de a proceda este să gândeşti bazându-te numai pe fapte certe. Orice analiză a poveştii lui Bin Laden îţi spune că a existat o complicitate pakistaneză activă, pur şi simplu fiindcă nu poate să se ducă oricine la Abbottabad şi să locuiască într-un complex fără să-l întrebe nimeni nimic. În primul rând, Pakistanul are un sistem în care cetăţenii străini trebuie să obţină permis de rezidenţă şi pe urmă să-l reînnoiască. Locuiesc străini acolo, inclusivi arabi, şi li se cere să se legitimeze. Complicitatea pakistaneză este sigură. Ăsta e un element. În al doilea rând : tipul foloseşte curieri. Prin urmare, dacă ai de gând să-l găseşti pe el, trebuie să găseşti curierul. Povestea curierului nu e una de acoperire.
Proba este că, dacă ar fi primit informaţii de la un tip din Pakistan, în cazul în care unul dintre protectorii lui Osama ar fi decis să-l vândă, ei ar fi ştiut ce era în complex, iar dacă ar fi ştiut ce era acolo, nu ar fi atacat aşa cum au făcut-o. Atacul asupra complexului reflectă faptul central că nu ştiau ce s-ar fi putut găsi în interior. Singurul lucru pe care sperau să-l găsească era Osama Bin Laden, printre alte obiecte, mobilier, pereţi, indivizi. Dacă un pakistanez ar fi fost furnizorul, ar fi oferit două informaţii, nu doar una. Una este că Osama Bin Laden e acolo, şi doi, acolo nu se află un pluton.

Înţelegeţi că mă irită ceva.
Intraţi acum într-o zonă foarte tehnică, iar eu nu am dreptul să vorbesc pentru că sunt chiar în domeniul meu de activitate, deci ceea ce vă pot spune are nişte limite. Dar spuneţi-mi ce vă irită.

Mă irită că aveţi un secret pe care, în mod evident, îl împărtăşeau mai mulţi. Să spunem că doar trei oameni din ISI ştiau că Bin Laden era acolo.
Cei care ştiau că el era în Abbottabad au fost cel puţin 12 la număr, şi asta pentru că trebuia să-i tot spui poliţiei să nu intre, pentru că trebuia să comunici cu celelalte părţi ale statului pakistanez. Dar, repet, dacă informaţiile americane ar fi venit din interiorul Pakistanului şi s-ar fi ştiut ce era în complex, complexul nu ar fi fost atacat aşa.

Dacă 12 oameni ştiu un secret, atunci există şi mulţi din jurul lor care ar putea avea acces la o parte din informaţie.
Deci, cu alte cuvinte, există fragmente ale acelui secret.

Cu atât de mulţi oameni care ştiu un secret multă vreme, o scurgere trebuie să fi fost.
Ştiu că informaţia despre curier v-ar spune că Osama Bin Laden se găseşte în acel spaţiu şi nimic altceva. Şi operaţiunea militară care a fost montată reflectă acest lucru. Cel care a plănuit această operaţiune militară a avut acel gen de informaţii care concordă cu curierul şi care nu concordă cu nici o altă poveste.

Dacă eu aş fi cel care primeşte informaţii despre obiceiurile lui Bin Laden de la o sursă din ISI care voia să-şi submineze şeful sau să câştige sprijinul Americii sau să-şi cadorisească amanta, aş putea concepe o operaţiune care să se potrivească cu povestea mea de acoperire despre curier, care curier a existat cu siguranţă, dar ar fi putut să nu conducă pe nimeni la casa lui Bin Laden.
Nu, nu, nu. E o chestiune foarte tehnică. Are de-a face cu modul în care îţi ataci ţinta atunci când ştii că există un maximum de doi oameni care vor trage în tine sau trei oameni care vor trage în tine, nici unul dintre cei trei nefiind un ţintaş instruit, în comparaţie cu modul în care concepi un atac atunci când crezi că s-ar putea ca 25 de oameni să tragă în tine. Asta-i tot. Poziţia oficială este că a existat un curier, iar eu înclin s-o cred. Pentru că atunci când cineva îţi spune cum s-a întâmplat ceva, din punct de vedere operaţional adică, nu-i pune cuvântul la îndoială până nu ai dovezi că spune ceva nelalocul lui. Dacă ai, atunci apoi poţi urmări o altă teorie. Toate informaţiile pe care le am merg în sensul poveştii despre curier pentru că povestea asta e cea care spune că omul rău e acolo, dar nimic altceva.

De ce trebuiau să-l omoare ?
Aveau ordin să-l omoare.

N-ar fi fost Osama Bin Laden o sursă de informaţii utile ? Sau un motiv serios să-l omori este că ai un acord cu pakistanezii – « vom scăpa de problema asta » – şi atunci trebuie să-l omori, pentru că altfel ar putea începe să vorbească despre cei care l-au protejat în ultimii zece ani.
N-a fost nici o înţelegere cu pakistanezii. Nu există integritate instituţională. Prin urmare, nu poţi face înţelegeri cu sistemul pakistanez. S-ar trăda unul pe altul. Nu a fost nici un acord.

L-au ucis pe Bin Laden pur şi simplu ca să evite inconvenientul unui proces ?
L-au ucis pentru că, dacă l-am fi capturat pe Bin Laden, orice jihadist din lume ar fi avut datoria să-l răpească pe oricare cetăţean american oriunde în lume ca să-l predea în schimbul lui Bin Laden.

Traducere de Marguerite Romoşan şi Adina Kenereş

Lasati un comentariu

Comentariu