Andrei Marga

Se putea observa de mult, cel puţin în reflecţiile antropologiei culturale şi ale filosofiei, că neoliberalismul nu este alternativa la democraţia reprezentativă şi la cultura ce s-a creat în jurul acesteia. Începuturile sale, în doctrina economică a lui Friedrich Hayek şi Milton Friedman, au stârnit deja rezerve ferme chiar printre economişti. Criza financiară şi economică izbucnită în 2007 a infirmat convingător dogmele acestei ideologii şi a suscitat întrebarea dacă nu cumva societăţile modernităţii târzii s-au rătăcit îmbrăţişând-o. Ceea ce este din capul locului limpede este faptul că, sub dominaţia neoliberalismului, însuşi sensul instituţiilor a fost pervertit. O mare parte a insatisfacţiei economice, sociale şi culturale ce se trăieşte astăzi vine din această pervertire. La ordinea zilei a apărut, în orice caz, tema reconstrucţiei instituţiilor, dincoace de distorsionarea sensului lor, petrecută în deceniile recente. […]
Limbajul în care se discută problemele umane şi sociale s-a schimbat în deceniile recente, iar schimbarea pare naturală, adică în firea lucrurilor. Bunăoară, stat antreprenorial, flexibilitate a politicii salariale, presiune fiscală, climat de afaceri, investiţii directe, bune practici, benchmarks, management, societatea obiectelor, modelare, gestiunea afacerilor, civilizaţie a afacerilor, criza datoriilor suverane, tigri economici, cercetători think-thank, colaborare public-privat, resursă umană, guvernanţă,sustainability, transparenţă, accountability, friendly environment şi multe altele sunt expresii ale noului limbaj. Nu facem aici o critică a limbajului, dar este de observat că nu este vorba de expresii ale limbajului natural, ci de expresiile unei anumite abordări a societăţii şi a omului, care au fost create folosind o anumită tehnică. Odinioară, un eminent filosof a identificat unidimenionalizarea limbajului şi instrumentalizarea acestuia în scop ideologic¹. Recent, tema a devenit sociologică. S-a putut arăta cum a fost dezvoltată tehnica de storytelling în mass-media pentru a pune în relief opţiunile neoliberalismului² : se prezintă încontinuu, cu predilecţie, istorii edificatoare de viaţă individuală favorabile unei lumi a competiţiei deschise, în care succesul personal imediat este performanţa hotărâtoare.
La fel, prin tehnici de răspândire a unui nou limbaj, s-a ajuns la folosirea pe scară largă a termenului de « guvernanţă », cu toate implicaţiile sale. După cum se ştie, Constituţiile guvernării democratice, începând cu celebra Déclaration din 1789, au proclamat răspunderea celor aleşi faţă de alegători. « În schimb, noţiunea de guvernanţă şterge orice rigoare în ceea ce priveşte responsabilitatea decidenţilor : aceasta nu mai este cea a unor indivizi în particular, care ocupă funcţii precise, ci cea a eşecului punctual al unui sistem de guvernanţă sau al uneia dintre părţile ei. »³ Decidenţii sunt exoneraţi de răspundere, aceasta trecând în seama accidentelor.
Guvernanţa face parte dintr-un ansamblu lingvistic care exprimă viziunea (ideologia) neoliberală a timpurilor recente. În folosirea mai nouă a termenului, acesta este încadrat de opţiuni care au fost sintetizate astfel : fiinţa umană acţionează, în sfera economiei, în mod egoist şi raţional pentru a-şi maximiza bunăstarea ; suma acestor comportamente individuale asigură bunăstarea societăţii ; statul trebuie să lase, aşadar, câmp liber iniţiativelor individuale ; statul trebuie să se abţină atunci când este vorba de economie ; numai piaţa poate fi arbitru în competiţia iniţiativelor individuale ; piaţa este cel mai bun regulator al economiei şi este capabilă de autocorecţie ; pe piaţă pot să apară speculatori, care pot produce distorsiuni pasagere, pe care piaţa însăşi îi îndepărtează ; principiile până aici enunţate trebuie aplicate nu doar pieţei interne, ci la scara lumii⁴. Guvernanţa a dat expresie acestor opţiuni în sfera de probleme a conducerii societăţii.
La această statură guvernanţa a ajuns în urma a trei evoluţii oarecum succesive. Este vorba, în primul rînd, de evoluţia liberalismului spre o nouă tematizare a relaţiei dintre sfera publică (statul) şi sfera privată ca urmare a crizelor suferite în secolul 20 şi a încercărilor de a salva libertăţile în condiţii şi sub ameninţări felurite. Este vorba apoi de apariţia unei mişcări largi, având drept început guvernările Reagan şi Thatcher şi vizând reconsolidarea bazelor societăţii liberale prin privatizări, reduceri de impozite, dereglementări, restrângerea intervenţiei sociale a statului şi eliberarea iniţiativei private. Este vorba, în sfârşit, de dărâmarea tarifelor vamale pe scară crescândă, ceea ce a dus la extinderea pieţei şi, în cele din urmă, la formarea pieţei mondiale a tot mai multor produse, la globalizare (mondializare). Pe fundalul acestor evoluţii, competiţia iniţiativelor private pe piaţa liberă a fost luată drept veritabila soluţie la problemele societăţii şi socotită chiar sensul instituţiilor şi, până la urmă, al vieţii umane. Societăţile trebuiau să fie guvernate tot mai puţin şi să treacă în seama unei gestiuni relaxate, asigurată de o formă de autoconducere controlată de criteriile competitivităţii pe piaţă.
Înainte de a fi aplicată societăţii, guvernanţa a fost folosită în corporaţii. Aici s-a ajuns, în ultimele decenii ale secolului 20, la a problematiza relaţia dintre acţionarii companiilor şi manageri – aceştia din urmă căpătând puteri executive mai precise, dar intrând sub o supraveghere mai strictă din partea acţionarilor preocupaţi de rezultatul final, care este profitul în competiţiile de pe piaţa globalizată. Din corporaţii, guvernanţa a fost preluată de state. « În acelaşi fel în care managerii de întreprinderi au fost puşi sub supravegherea acţionarilor în cadrul corporate governance cu dominantă financiară, conducătorii de state au fost, din raţiuni similare, puşi sub controlul comunităţii financiare internaţionale, al organismelor de expertiză, al agenţiilor de notare. Omogenitatea modurilor de a gândi, identitatea instrumentelor de evaluare şi de validare a politicilor publice, auditurile şi rapoartele consultanţilor, totul indică faptul că noua manieră de a considera acţiunea guvernamentală a împrumutat mult din logica managerială dominantă în marile grupuri multinaţionale. »⁵ Acţiunea publică a împrumutat mult, în mod concret, din transcenderea delimitării dintre public şi privat şi amalgamarea factorilor luaţi în considerare. Statul nu mai este supus necondiţionat dreptului public şi nu mai cultivă prioritar valoarea suveranităţii, ci se adaptează la criteriile economice ale competitivităţii. Se produce o « hibridizare generalizată a acţiunii publice » în asociere cu « privatizarea elaborării normelor », care trec în seama unor aşa-numiţi experţi. Statul nu bate, cu acestea, în retragere, « ci îşi exercită puterea mai mult indirect, orientând pe cât poate activităţile actorilor privaţi prin integrarea codurilor, standardelor şi normelor definite de agenţi privaţi (societăţi de consulting, agenţii de notare, acorduri comerciale internaţionale) »⁶. Aşa cum managementul privat pune în mişcare angajaţii companiilor prin stimulente şi incitări, tot astfel statul controlat de guvernanţă asigură dinamica activităţii actorilor privaţi, cultivând eficienţa materială şi autoelaborările acestora. În condiţiile guvernanţei, statul suspendă dezbaterea asupra normelor, care sunt înlocuite tot mai mult cu coduri de procedură în vederea obţinerii competitivităţii pe pieţele globalizate.

¹ Vezi Herbert Marcuse, One-Dimensional Man, Beacon Press, 1964.
² Christian Salmon, Storytelling. La machine à fabriquer des histoires et à formater les esprits, La Découverte, Paris, 2007.
³ Georges Corm, Le Nouveau Governement du monde. Idéologies, structures, contre-pouvoirs, La Découverte, Paris, p. 206.
⁴ Ibidem, p. 30.
⁵ Pierre Dardot, Christian Laval, La Nouvelle Raison du monde. Essai sur la société néoliberale, La Découverte, Paris, 2010, pp. 358-359.
⁶ Ibidem, p. 360.

Din volumul Guvernanţă şi guvernare (Un viraj al democraţiei ?), Editura Compania, 2013