Cuvânt înainte

Scrierile acestea nonficţionale aparţin anilor târzii ai comunismului. În mare, ultimului deceniu. Au văzut lumina tiparului între 1978 şi 1988. La acea vreme, « Conducătorul iubit » şi aparatul său de propagandă ne asi­gurau că ne îndreptăm spre comunism în zbor, că suntem duşi fără greş, în fiecare zi, ceas de ceas, pe noi culmi de progres şi civilizaţie. Oricine scria la ziar, în revistele de orice fel, care apăreau, oricum, toate sub conduce­rea înţeleaptă a partidului unic, trebuia să probeze că e înarmat cu un optimism nestrămutat. Împărăţia părea să dureze încă 1 000 de ani, deşi în numai 10 ani ea se prăbuşea în lacrimi şi sânge, în minciuni şi mistifi­cări cri­minale. Lumea aceea forţat optimistă îşi conţinea sfârşitul apropiat. Dar nici scriito­rul la ziar, reporterul, şi nici oamenii printre care trăia n-aveau habar că ne­norocirea lor are un capăt. Şi încă unul atât de apropiat.
Reportajele din volumul de faţă sunt rezultatul acestui paradox : obli­gaţia de a fi optimist într-o lume care se prăbuşeşte, dar despre o atare pră­buşire nimeni nu are nici o informaţie, nici măcar o intuiţie, ci doar dorinţe care par irealizabile. Cum să rezolvi o asemenea ecuaţie absurdă ? Talentul, acest enigmatic « talant » evocat în Biblie, are întotdeauna soluţiile lui. Pentru că talentul e la fel de misterios ca şi viaţa, care triumfă întotdeauna.
Generaţia ’80, care şi l-a revendicat din când în când pe Cornel Nis­to­rescu, deşi acesta, prin data naşterii, aparţinea promoţiei ’70 – universitară şi calofilă –, scria îngrijit, proaspăt, se racordase la literatura europeană şi americană a momentului şi abandonase poncifele propagandei. Cenzorii nu mai reuşeau să descifreze construcţiile literare cu mai multe etaje, uneori esopice şi care erau de cele mai multe ori contrariul a ceea ce se aştepta de la ele. În fapt, Cornel Nistorescu nu aparţine nici unei generaţii lite­rare. Le-a transgresat pe toate, luând de la fiecare ceea ce i se părea bun şi util pro­priei sale edificări.
Literatura nonficţională din acest volum are toate şansele să dureze şi să depună mărturie despre o epocă din ce în ce mai greu de înţeles pe mă­sură ce timpul ne îndepărtează de ea. În schimb, opere de ficţiune citite pe atunci cu nesaţ devin caduce. Şi, foarte probabil, definitiv inutile. Cor­nel Nistorescu îşi dorea să scrie ficţiune. Noroc că nu i-a reuşit ! Nonfic­ţiunea lui va fi, poate, cel mai bun pseudoroman al acelui sfârşit de lume.

Petru Romoşan