Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu, cînd mă gîndesc la o viaţă normală, aşezată, cu reguli, nu găsesc că ploaia de arestări de preşedinţi de consilii judeţene, primari de mari şi mici oraşe, miniştri, deputaţi şi senatori, miliardari de carton şi bişniţari din fotbal ar fi cu adevărat evenimentul acestei primăveri. Şi nici faptul că se arestează mai mult de la unii decît de la ceilalţi, toţi fiind la fel de corupţi şi de penali, nu mă mai indignează ca altădată. Va veni cu siguranţă şi vremea celorlalţi.
Una peste alta, a venit primăvara, şi o excepţională expoziţie de pictură, cea deschisă de Constantin Pacea la Muzeul Ţăranului Român (9 aprilie-18 mai 2014, de marţi până duminică, orele 10-18, Sala « Tancred Bănăţeanu »), este şi va rămîne un eveniment de referinţă. L-am urmărit cu ochi de prieten şi coleg de generaţie pe Constantin (zis Dinu) Pacea încă de la începuturile sale, el fiind unul dintre liderii generaţiei ’80 în pictura românească. Vine dintr-o familie de artişti. Şi mama, Lucreţia Pacea, o nobilă artistă a tapiseriei, şi tata, celebrul pictor Ion Pacea, dar şi soţia, Florica Pacea, pictoriţă şi decoratoare, şi cumnatul, Zamfir Dumitrescu, pictor, profesor şi ministru, au fost şi unii încă mai sînt artişti. E, fără îndoiala, un mare noroc să te naşti şi să înveţi într-un asemenea mediu dacă vrei să urmezi o asemenea carieră. De fapt, uneori, în aceste cazuri, cariera te alege încă înainte de-a te naşte.
Mi-l amintesc pe Dinu care îmi spunea, juvenil şi revoluţionar, prin 1982 că îl va depăşi pe eminentul său tată şi chiar pe maestrul său de atunci, pe care şi-l asumase voluntar, Horia Bernea. În prima sală a expoziţiei lui de azi, o serie de compoziţii-naturi moarte „bizantine” ezită între manierele lui Ion Pacea şi Horia Bernea, foarte diferite de altfel, cu o inclinare mai degrabă spre Bernea dintr-o răscoală evidentă împotriva autorităţii părinteşti.
Dar de atunci au trecut mai bine de 30 de ani. Dinu Pacea s-a stabilit, împreună cu Florica, la Paris şi pictura artistului român a evoluat incredibil, spectaculos. Spre o maturitate pe care nici el, nici prietenii săi de atunci nu ar fi putut s-o anticipeze. Cele mai importante realizări prezente azi în expoziţia de la Muzeul Ţăranului Român îmi par a fi de departe portretele. Portretul părintelui său, pictorul Ion Pacea, portetul regretatului Mihai Oroveanu, portretul lui Ştefan Maitec şi alte cîteva portrete masculine care îţi aduc în minte forţa chipurilor postexpresioniste ale lui Lucien Freud sau Francis Bacon. Desigur, cele mai atrăgătoare, dar la fel de nevrotice – pentru că Dinu Pacea este în portrete un pictor al marii nevroze – sînt cele ale fetelor, ale Floricăi, ale copilei Zoe, fata artistului, la diferite vîrste, dar şi ale prietenelor familiei.
Constantin (Dinu) Pacea a atins vîrsta deplină a maturităţii artistice. Cu puţin noroc şi cu foarte multă muncă, poate clădi de aici încolo o operă majoră. Iar colecţionarii ar face bine să-şi îndrepte atenţia spre acest artist care, într-un viitor previzibil, poate atinge cote ameţitoare. Pentru că are toate datele. Este posesorul unei culturi solide şi deţine o meserie de artist cu care foarte puţini din generaţia sa se pot măsura.