În mai 1942, Petru Groza relatează întîlnirea lui cu Ion Antonescu. A fost practic forţat atunci să-i ceară Mareşalului o audienţă pentru a obţine o viză de trecere în Ungaria care i se refuza sistematic. Antonescu îşi dorea de mult această confruntare. Şi a fost cu scîntei (textul integral a apărut în Adevărul literar şi artistic din 2 septembrie 2003).
Uluitor este şi azi respectul cu care Petru Groza îşi tratează adversarul politic. Şi simplitatea cu care înregistrează absenţa oricărui teren de negociere. Cei care îşi închipuie că injuriile şi aranjamentele fac parte din tradiţia politică a românilor vor fi foarte dezamăgiţi.

Însemnări. O conversaţie cu Mareşalul Ion Antonescu, Conducătorul României

 « […] A vorbit înainte : am desprins hotărîrea lui dîrză de a merge pînă la capăt pe calea lui şi de a nu ceda nimănui pentru nimic. Trebuie să fac concesia aceasta : e om de mare voinţă, om de curaj nelimitat. N-am întîlnit nici unul de stofa lui în viaţa noastră politică. Fiecare din politicienii noştri a dat înapoi în momente hotărîtoare. Îl aveam în minte pe Argetoianu, « pumnul de fier » cînd cu greva generală, cînd se pregătea lovitura de stat, în octombrie 1920. Sau mareşalul Averescu. La acesta era mai mult calmul cu care primea evenimentele, dar Argetoianu era foarte emoţionat şi speriat. Sau Goga, cînd i-am cerut arestarea lui Hiotu şi instituirea Regenţei după placul şi asemănarea noastră. El, care era ministru de Interne, mi-a răspuns că n-are cu cine ! A devenit foarte emoţionat. Erau oameni fricoşi sau oameni care fugeau de hotărîri mari.

Oameni hotărîţi, de calibrul acestuia, n-am avut. Îmi făceam reflecţiile : un om de esenţă şi luptător. Dacă legionarii l-ar fi cunoscut, nu făceau rebeliunea contra lui. Nici Berlinul nu admitea rebeliunea dacă l-ar fi cunoscut. Pentru Berlin, tovarăşii de luptă erau legionarii, şi nu un om de calibrul acestuia. La începutul rebeliunii, timp de două zile, Berlinul era de partea acestora. Horia Sima era la cartierul general al nemţilor la Ploieşti, scontînd o intrare victorioasă în Bucureşti. Dar nemţii şi-au dat seama că au în faţa lor un om hotărît să provoace mai curînd un război civil, ceea ce nu convenea Berlinului, care vrea linişte în hinterland, pentru a furniza. A stat la preşedinţie, cu poliţia rebelă vis-à-vis, contra lui, ba chiar ministrul de Interne era contra lui. Aşteptau să plece, omeneşte calculat. Dar s-au înşelat, fiindcă el a declarat : « Stau aici, mor aici, dar nu plec. » I-a încurcat pe nemţi. Au schimbat apoi macazul. Înţeleg atitudinea Berlinului : lor le conveneau mai mult oameni de seama legionarilor decît un om ca acesta. Pînă la urmă au învăţat şi adversarii să-l cunoască şi să-l măsoare potrivit, ştiind cum să-l trateze.
Am plecat la vale împreună. În nota personală m-a primit foarte bine, prevenitor. Latura politică : foarte pornit contra tot ce crede el că reprezint eu ca ideologie şi ca atitudine politică.
Mai adaug : el nu primeşte contraziceri, iar eu, deşi am ajuns în situaţia de a sta de vorbă cu el, n-am putut decît să nu renunţ la nimic. […] »

                                                                                                                        Petru Groza