În fiinţa fragilă de porţelan a celei care împlineşte acum 106 ani durează silueta de Tanagra a tinerei femei pe care am cunoscut-o acum multe decenii în lumea artistică a Bucureştilor. Medi Dinu păstrează nu numai dimensiunile și trăsăturile acelei frumuseți palide și surâzătoare, ci și aplombul spiritual care contrasta (?), ba nu, dimpotrivă, confirma trăsăturile arhetipului feminin pe care-l întruchipa.
E pictoriță și a folosit de predilecţie acuarela, ca pe un material în al cărui specific diafan și propice spontaneității se proiectează, se oglindeşte, se impune. Sunt peisaje și portrete, de o vervă discretă și de un irezistibil bun-gust.
Înainte de a fi devenit cunoscută în lumea artei, și când se numea Medi Wechsler, o întâlnisem la liceul Kreindler, creație a anilor de persecuție rasială, unde mi-a fost profesoară de lucru manual. Trăgeam chiulul cât puteam, dar mă pasiona spectacolul apariției ei.
Și văd în fotografii că așa a rămas, cochetă fără ostentație, un coc blond pe creștet, fuste grele de postav, pantofi cu tocuri plate și multe lucruri împletite policrom din lânuri fruste : datorez acestei imagini de neuitat și primele mele impulsuri către modă, categorie altfel decât frivolă – cum ne-o revelase Baudelaire, pe atunci viu în cultura încă nemutilată a locului.
Dinu, Gheorghe era numele bărbatului căruia îi decora butoniera, suprarealistul Ospățului de aur, cel care-și purta sub titlul de Stefan Roll plămînii ca pe o lavalieră și pronunța profeții politice inverse – puțini am fost, mulți am rămas, observase în anii când Partidul, unicul, își umfla grotesc inventarul de acoliți hămesiți de privilegii.
Opera, intermitentă și rar expusă, am privit-o mai târziu din depărtare, fiindcă modul ei clasic, dar zburdalnic în tradiționalismul reflectat pe care și astăzi, consecventă, îl declară, nu intra în conul preocupărilor mele.
Medi, cum ştim, a traversat timpul neatinsă de ani, nici măcar de otrava lor, care încercase odată să o anihileze cu săgeți ideologice mânuite, parcă experimental, spre uluirea noastră, de un prieten cinic, pe care avea să-l ierte sau să-l uite.
Secretul tăriei l-a divulgat ea însăși – seninătatea, puterea de a nu urî. Surâsul ei exotic. O admirăm, de imitat e mai greu.

cccccccccccccccccccccAnca Arghir
cccccccccccccccccccccianuarie 2015, Neuss