Adrian Severin

Ceea ce este remarcabil în dezvăluirile dnei Udrea referitoare la DNA, SRI & Co. nu este conținutul lor ci persoana care le-a făcut. Ceea ce este regretabil nu este lipsa dovezilor ci lipsa detaliilor. Ceea ce este condamnabil nu este alegerea țintei ci alegerea momentului. Ceea ce este tragic nu este atât tratamentul inuman la care a fost supusă de mecanismul infernal al triadei politizate „procuratură – servicii secrete – presă”, ci faptul că la construcția acestui mecanism ea însăși a fost unul dintre cei dintâi contributori.
Tot ceea a spus dna Udrea era cunoscut. În cel mai bun caz ceea ce a „dezvăluit” a fost secretul lui Polichinelle. Șocul a venit, însă, din aceea că „dezvăluirile” au fost rostite de gura unei persoane care a dominat prin influența sa regimul autoritar-populist responsabil de fenomenele și practicile „deconspirate”. O persoană care vorbește, deci, din văzute iar nu doar din auzite. Din păcate Elena Udrea a înțeles să se refere mai ales la oameni iar nu la sistem, ceea ce spune că avem de a face mai degrabă cu o strategie de salvare decât cu un act de pocăință.
Insistența cu care unii au cerut – asemenea Elenei Ceaușescu la pseudoprocesul de la Târgoviște – „dovada”, este expresia unei diversiuni menite a abate atenția de la fond. Mărturia este o dovadă. Ceea ce Elena Udrea a făcut a fost să mărturisească. Ce alte dovezi putea aduce ? Dna Udrea nu este și nu poate fi procuror ci este martor. Coroborată cu alte dovezi mărturia sa ne conduce spre o concluzie care chiar dacă nu poate fundamenta hotărâri judecătorești, este imperios și urgent să determine decizii politice. Chiar dacă dna Udrea nu ar fi redat exact faptele ( orice martor este subiectiv) ea i-a convins pe toți cei care nu refuză să gândească de absența oricărei garanții care să excludă derapajele incriminate.
Mulți o condamnă pe dna Udrea pentru că prin declarațiile sale decredibilizeză si astfel vulnerabilizează instituții care chipurile ar funcționa bine și de care depinde siguranța națională a României. Este vorba, evident, despre serviciile de informații și eventual procuratură (DNA). Personal cred în profesionalismul și capacitatea de a performa a serviciilor secrete românesti. Serviciile noastre secrete sunt probabil singurele instituții românești cu un nivel de performanță înalt. Cred mult mai puțin în profesionalismul Parchetului și al magistraților, în general. Inclusiv din motive logistice Justiția nu funcționează în România. (Am în vedere aici inclusiv avocatura și arbitrajul.) Potrivit statisticilor așa gândește majoritatea românilor (chiar dacă sarabanda cătușelor i-ar putea face pe unii procurori ceva mai populari pentru câteva zile în ochii aceleiași mulțimi care îi va huidui atunci când ei înșiși vor urca, nu peste multă vreme, scările eșafodului).
Întrebarea este cum poate fi decredibilizat un sistem judiciar necredibil, prin declarații critice la adresa sa ? Nu poate. Politizarea justiției române, vizibilă cu ochiul liber, este un loc comun. Nici cei care o folosesc spre a controla mersul politicii românești, nici cei care îi sunt victimă nu cred în această justiție.
Pe de altă parte, cum pot fi decredibilizate niște servicii care sunt secrete, deci care nu au față; care, în principiu, sunt necunoscute publicului și a căror activitate se desfășoară în anonimat ? Nu pot. Iar dacă nu pot fi decredibilizate cum pot fi astfel vulnerabilizate ? Nu pot.
Dacă aducerea Justiției în dezbaterea publică nu este o noutate, ea ținând, de altfel, de procesul democratic, disputele publice referitoare la serviciile secrete le pot vulnerabiliza pe acestea doar în raporturile cu cei care lucrează cu ele pe încredere. Lucrul s-ar petrece doar într-un alt context decât cel al siguranței naționale românești, căci instituțiile civile românești trebuie să le controleze iar nu să le crediteze. De aici o altă întrebare și abia aceasta fundamentală: Cum oare poate depinde eficiența unor instituții aparținând eminamente sistemului imunitar al națiunii române, de creditul acordat lor de către alte națiuni ? Când spionii sau contraspionii români sunt simpatizați de state terțe și din această simpatie își trag tăria, pe mine mă apucă frica. Cu ce or fi greșit ei față de ai lor încât străinii îi vor menținuți în funcție?
Cei care susțin că implicarea serviciilor secrete românești în controverse publice le vulnerabilizează, au în primul rând în vedere împrejurarea că aptitudinea acestora de a performa departe de privirile indiscrete ale cetățenilor constituie baza colaborării actuale dintre România și aliații săi. Într-adevăr, dacă aliații noștri apreciază ceva în relația cu România acela este aportul serviciilor secrete române – uneori împreună cu „secția judiciară”, procuratura – la promovarea agendelor lor geo-politice în Europa orientală și nu numai. Faptul este indubitabil. Guvernul român nu le aduce nici o contribuție semnificativă și, în orice caz, nici o contribuție durabilă. Parlamentul cu atât mai puțin. Oricât de mult ar fi gata executivul și legislativul român să satisfacă exigențele partenerilor euro-atlantici ele nu o pot face fără limite întrucât, în ultimă instanță, lucrează sub control și presiune populară. În plus ele își schimbă componența într-una. Serviciile secrete și justiția, în schimb, cărora li se adaugă, cu capacitatea sa manipulatorie, presa penetrată, miluită și aservită, pot ignora interesul național românesc fără a trezi vigilența și revolta populară. În același timp ele sunt și stabile. Cine controlează sau măcar are alături serviciile secrete (spre deosebire de alte instituții românești, profesional foarte competente), justiția și presa, controlează Guvernul și Parlamentul; cu alte cuvinte, controlează România. Din acest punct de vedere orice expunere publică riscă să declanșeze controlul civil asupra serviciilor cu pricina iar prin aceasta să le îngrădească libertatea de mișcare și astfel să le diminueaze valoarea de întrebuințare externă, diminuând interesul aliaților pentru ele și pe cale de consecință vulnerabilizând alianțele României.
Teoretic, vulnerabilizarea alianțelor României vulnerabilizează România. Așa să fie, oare, și în acest caz? Să fie, oare, România cu atât mai puțin vulnerabilă cu cât este mai puțin independentă, respectiv cu cât este mai mult controlată din afară ? Imposibil !
Un stat independent și suveran întreține relații de cooperare cu alte state și gestionează activitatea în cadrul alianțelor din care face parte prin intermediul instituțiilor sale politice iar nu prin intermediul serviciilor de (contra)spionaj și al procurorilor. Conlucrarea la nivelul acestora din urmă este, desigur, posibilă și chiar binevenită dar ea nu poate prevala asupra cooperării la nivelul celor dintâi și nu poate scăpa controlului lor. Fac parte dintre aceia care se bucură cunoscând gradul ridicat de respect nutrit de unele guverne străine față de serviciile de informații române și care vede în aceasta un atu în menținerea interesului respectivelor guverne pentru alianța cu România. A reduce asemenea alianțe la relația cu serviciile de informații peste capul factorului politic național este însă inadmisibil. Vrând nevrând așa se ajunge la instituirea (eventual prin intermediul justiției și presei naționale) controlului asupra politicii românești și a instituțiilor românești alese democratic. Abia aceasta, evident, vulnerabilizează România. Între vulnerabilizarea statului și vulnerabilizarea serviciilor sale de siguranță nu poate fi decât o relație direct proporțională. Când relația devine invers proporțională cel care pierde este statul, victime fiind mai ales cetățeanul și democrația.
Iată de ce dna Udrea nu are a fi condamnată pentru a aduce în discuție relația toxică dintre serviciile secrete, justiție și politică, ci trebuie condamnată pentru că o face atât de târziu, probabil nu din dragoste de adevăr ci din dorință de libertate, nu din curaj ci din disperare, nu pentru că se crede inocentă ci pentru că se știe vinovată. Mai bine, însă, mai târziu decât niciodată… Și apoi, până la urmă, oricine poate găsi „drumul Damascului”.
Este posibil ca acuzele aduse unor persoane din conducerea amintitelor servicii, de altfel consonante cu informații care circulă în mediile publice de multă vreme, să fie inexacte sau nedrepte. Nu aceasta este problema. Sunt oare faptele incriminate de dna Udrea imposibile? Are statul român suficiente garanții spre a le face imposibile sau cel puțin improbabile? Iată adevăratele întrebări.
Nimeni nu se îndoiește că informația este putere și că acela care deține monopolul informației secrete îi poate controla pe toți și își poate impune în mod arbitrar voința tuturor. Chiar dacă în România asemenea abuzuri nu se vor fi comis încă, trebuie să facem ceva pentru ca ele să nu se producă în viitor. Asta reclamă modificări în legislație și în acțiunea politică. Celor care ne atrag atenția asupra unei asemenea nevoi trebuie să le fim recunoscători.
Tratamentul care i s-a aplicat dnei Udrea este abuziv și inuman. El a developat în plus și „manelismul”, subcultura, josnicia macistă care au invadat conștiința colectivă a românilor, bucuroși de prilejul oferit pentru a-și reafirma convingerea că în materie de păcat Eva este mai vinovată decât Adam. Pentru greșelile pe care le-a comis dacă le-a comis – eu unul nu sunt nici judecător ca să pot înfrânge prezumția de nevinovăție și nici Dumnezeu ca să pot ierta – Elena Udrea trebuie să răspundă. Aceasta nu justifică, însă, arestarea preventivă și tot cortegiul de umilințe la care este supusă. Din păcate conducerea actuală a țării nu are, din câte se pare, nici priceperea nici maturitatea și nici caracterul pentru a determina schimbarea unor asemenea practici nedrepte caracterizate printr-o cruzime care denunță un primitivism descalificant.
Condamnând sincer comportamentul cu pricina, mai condamnabilă îmi pare totuși împrejurarea că dna Udrea nu a vorbit și acționat pe vremea când avea puterea de a face și desface, alegând să vorbească acum când totul se reduce la o simplă lamentație. Dacă ar fi făcut-o atunci multe ar fi putut fi schimbate și multe evitate. Inclusiv întâmplările triste prin care domnia sa trece azi.
„Într-o țară în care aproape oricine poate fi găsit vinovat, un om care deține secretele tuturor poate fi stăpânul tuturor.” – a spus dna Udrea, adăugând că Parlamentul din care face parte este unul „slăbit” și afirmând că „această slăbiciune a Parlamentului fragilizează democrația”. Sunt aprecieri corecte. Cum s-a ajuns, însă, ca în România aproape oricine să poată fi găsit vinovat – se subânțelege, fie fără vină fie pentru fape care nicăieri în lumea civilizată nu sunt incriminate? Cum s-a ajuns la slăbirea Parlamentului până la punctul fragilizării democrației? Fără îndoială prin ceea ce ex Președintele Băsescu a numit „reforma statului”. În realitate distrugerea statului până la aducerea românilor în subordinea intereselor străine. Or, dna Udrea a fost unul dintre aceia care au lucrat intens și pe față în această direcție. Vina aceasta este cu mult mai mare decât toate cele pe care i le impută DNA.
Citându-l pe pastorul german Martin Niemöller, dna Udrea a formulat un avertisment serios dar din păcate tardiv. Cel puțin în ceea ce o privește.
“Mai întâi i-au luat pe comunişti, dar nu am protestat pentru că nu eram comunist. Apoi i-au luat pe sindicaliști, dar nu am protestat pentru ca nu eram sindicalist. Apoi i-au luat pe evrei, dar nu am protestat fiindcă nu eram evreu. Apoi i-au luat pe catolici, dar nu am protestat pentru că nu eram catolic. Când au venit să mă ia pe mine am vrut să protestez dar nu mai rămăsese nimeni care să mă audă.” Iată, reprodus din memorie, textul tulburător pe care l-am văzut pentru prima dată cu mulți ani în urmă la Yad Vashem (Muzeul Holocaustului de la Ierusalim) și pe care zadarnic l-am împărtășit apoi românilor și nu numai lor, de multe ori după aceea.
Cum își putea imagina, însă, dna Udrea că acest apel va produce vreun ecou în ceea ce ține loc de conștiință unui Parlament ticsit de slugile hoațe ale elitei politice românești post-comuniste, slugi parvenite în vidul creat prin trimiterea în pușcărie a stăpânilor lor de către regimul autoritar-justițiarist în care ea a fost primadonă?! Un regim ticălos în raporturile cu națiunea și închinat în raporturile cu străinii. Dna Udrea nu a fost aceea care, asemenea copilului inocent din poveste, a strigat prima că „regele este gol”. Domnia sa a fost exact aceea care nespunând nimic atunci când trebuia, a ajuns să protesteze exact atunci când nu mai era nimeni să o audă.
Să sperăm, alături de dna Udrea, că adevărul nu va putea fi totuși încătușat! Măcar și pentru faptul că adevărul și Elena Udrea nu sunt același lucru.