Este vorba despre o proză foarte modernă, dacă nu la graniţa reportajului, în orice caz aparent săracă în subiectivisme, deşi naraţiunea curge prin privirea persoanei întâia, deci s-ar preta la o obiectivitate redusă. Naratoarea, româncă, se întoarce de la Paris cu două zile înaintea musafirei Geneviève, în continuare Gene, foarte bună prietenă din capitala Franţei, care vrea să cunoască România. România pe care o propune Adina Kenereş este însă acea Românie eternă pentru care continuă să se moară, fără ca noi să ştim, în eforturile rugăciunilor neîntrerupte prin mânăstiri, în laboratoarele de creaţie ale unor artişti şi savanţi, de regulă – foarte puţin cunoscuţi, a căror pasiune învinge oboseala fără a putea evita însă moartea prin epuizare, pentru că această Românie eternă este acum sufocată de o Românie agonizantă, posibil din cauza unor anumite miliţii, exterioare şi parazitare, care înregimentează şi gunoaiele naţionale pervertite, rezultate din contactul elementelor slabe, nesemnificative ale naţiei cu cotropitorii bolşevici. Există în această carte o mare dragoste de tradiţie, de acea zonă difuză reprezentând România pe care oamenii de calitate o iubesc cu o intensitate direct proporţională cu distanţa la care se găsesc de patrie. Se poate întâmpla ca entuziasmul meu în faţa acestui text să fie amplificat de faptul că acţiunea se petrece cam în Săptămâna Mare, iar eu am citit acest volum în aceeşi perioada din anul 2015. În loc de cozonac, am acum de Paşti un panettone fabricat în Italia, dar port încă în suflet gustul măcinicilor moldoveneşti făcuţi în casă luna trecută, gustul lor imposibil de descris culinar, ci numai metafizic, cum o face şi autoarea acestei cărţi, când discută problema de importanţă aproape religioasă a cozonacului. După Gene, cozonacul “miroase a secolul nouăsprezece”. Tina, privind femeia care “face” cozonacul, explică: “e foarte viu, că are multă drojdie proaspătă, care e vie… e o ciupercă şi acum trăieşte şi o să se înmulţească extraordinar când o să stea la crescut imediat, preţ de vreo două ceasuri. O să moară mai târziu la cuptor.” “E un sacrificiu ritual, asta e şi pâinea, de fapt, îi şoptesc lui Gene, care ne priveşte ca pe nişte primitivi animişti…” Desigur, înainte de a fi pus la dospit, aluatul în lighenaş este închinat cu trei cruci. Ca fapt divers, menţionez că în satele din Balcani trecute la mahomedanism din diferite motive, şi după sute de ani musulmanele închină cu semnul crucii aluatul pus la dospit. Deşi nu mai cred în acel Dumnezeu, Tată al lui Hristos, execută un ritual de a cărei semnificaţie s-au înstrăinat.
Acuitatea politică a autoarei este maximă. Astfel, ea sesizează un aspect extrem de subtil din cadrul justiţiei: „Nu, nu se judecă mizeriile grave din trecut, nici nu e permis, căci tot trecutul e mereu prezent, coşmarul tăcerii continuă. Oamenii ucişi, jefuiţi, alungaţi stau ascunşi şi tac între file de procese ridicole. Se judecă amănunte, garduri mutate abuziv cu o jumătate de metru, scurgeri de ape murdare, coşuri care cad şi strică acoperişul vecinilor. Prostii. Înveninate bine, dar prostii.” Vacanţele şcolare la ţară, la bunicii care ştiu perfect cum să-şi iubească nepoţii, sunt suficiente pentru a dezvolta o anumită organicitate a gândirii, pe care contactul neîntrerupt cu oraşul nu o poate asigura. Este vorba despre şanse şi nu despre inevitabilităţi. Orice omagiu adus satului este o invitaţie la însănătoşire, în România – în orice caz: „Şi pământul, drăguţul, …lucră singur, numai să-i dat o mână de ajutor… Multe locuri de aici fascinează. Au rămas ca altădată…. Mitul e mai tare decât realitatea…. Paradisul ăsta e un loc al bătrânilor, ţi se rupe inima.” Paseismul autoarei este îmbibat de elemente raţionale şi chiar de anumite aspecte din graniţa ştiinţelor. Astfel sunt prezentate elemente de fitoterapie bine investigate farmacodinamic, respectiv acţiunea cimbrişorului, a arnicăi şi a gălbenelelor.
Gene are un iubit, Mihai pentru noi, Michel pentru ea, care prilejuieşte autoarei memorabile comentarii referitoare la frică: „În rest, tot ce nu e clar e doar pură frică, naşterea şi moartea sunt capetele fricii, Mihai al tău fuge de frică! Dar cuvântul frică nu conţine în limba ei ce conţine el în limba noastră, aşa că aici mintea ei, lăsată singură, se opreşte. În franceză, frica e o stare psihică sau organică trecătoare, cu cauze şi rezolvări. În română, de optzeci de ani, frica e nedreptate, înjosire, umilire, renunţare, despărţire, pierdere, abandon, ruşine, căinţă, furie, sinucidere, crimă, victoria de oţel a răului asupra binelui. Antimorală, anti-Hollywood, antiviaţă. Ceva simplu, în fond. Intraductibil.”
Sunt în această carte formulări pe care Coposu nu le-a rostit dintr-un exces de diplomaţie. Citirea acestora creşte în mod paradoxal, în acelaşi timp, disperarea şi optimismul.
Un schimb de impresii, la slujba de Înviere: „Sunt mulţi tineri, şopti Gene. Sunt credincioşi? Sunt şi nu sunt, i-am spus. Sunt valuri. E şi mimetism, e şi disperare. Ca o întoarcere acolo unde nu mai e nimic, dar tu tot vrei să mai speri şi zici că totuşi trebuie să fie ceva.”
Oamenii inteligenţi şi cu bun simţ sesizează toate manevrele „miliţienilor” lacomi şi necinstiţi, care nu se mai satură să tot adune averi prin jaf şi mărturii mincinoase. Nana Ana exprimă astfel această situaţie: „Crede el că nu urlă ăia ai noştri morţi din morminte şi ăia bătuţi, schilodiţi de taică-su la colectivizare, şi că nu urlu eu de cum m-a dus el în judecată mincinoasă pe mine, femeie bătrână şi fără vină!”
Cu ocazia slujbei de Înviere, franţuzoaica le arată sătencelor „cum se îmbrăţişează lumea la sfârşit sau se salută dând mâna. Tina le traducea şi femeile dădeau din cap. E frumos, comentă Tina către mine, dar ai noştri merg la slujbă mai mult pentru Dumnezeu decât pentru vecini.”
La un moment dat, apare şi ţiganca ghicitoare autentică. Aceasta câştigă încrederea personajelor, dar şi a cititorilor, în egală măsură. Aici cititorii intră în naraţiune, uitând de alte rosturi ale lor. Tudor, fratele naratoarei, este cuplat cu o anume Alina, fată de miliţieni, la rândul ei miliţiancă prin lipsa bunelor maniere şi prin apucături: „Sunt tare proşti. Sunt şi răi, am zis, şi-au pierdut măsura. Pentru că nu sunt pedepsiţi, a zis Gene cu bunul-simţ pe care-l puteai aştepta de la ea la orice oră. Tudor o cântări cu plăcere, clătinând însă din cap, nesigur de ea până la capăt. Imperiile, se hotărî într-un târziu, au scăpat caii. Şi oamenii s-au luat după ele. Ghinionul nostru e că-i scapă mereu la fel, am zis cu obidă peste feliuţa de ruladă cu mac de la tuşa Veta care se rupea de prea fragedă ce era.”
Se relatează despre un „aur virtual”, despre „un infinit imn al furtului” şi despre faptul că „istoria a obosit din când în când şi a capotat în jafuri.”
Această călătorie de Paşti are loc în Transilvania, unde Orăştia şi Sibiul au parte de prezentări cu tente mitologice, datorită mai ales unui patriotism arzător, stimulat de cei zece ani petrecuţi de autoare în Franţa.
Autoarea revine la Paris cu ouă roşii şi cozonac. Pentru evaluarea acestuia din urmă este invitată o mare specialistă în gastronomie. Aceasta a declarat cozonacul românesc drept „un produs ireproductibil. Cum aşa?! Aşa ceva nu se mai mănâncă în Franţa de pe la sfârşitul primului război mondial, a zis… Este miracol viu în el, e sigur, a zis… şi mi-a surâs cu tristeţea dulce a înţelepţilor inutili.”
Ultimele două pagini narează vizitarea doamnei Costelle, o vecină vârstnică, dar extrem de subtilă, care, când zăreşte feliile de cozonac, numeşte în limba română respectiva bunătate, spre stupoarea autoarei, care află astfel că doamna Costel e născută la Brad, lângă Hunedoara. Jurnalista venise de fapt pentru a-i lua un interviu vecinei, inclusiv despre cozonac. A pornit reportofonul, care a mers o vreme în gol, în timp ce gazda savura cozonacul. „Înregistrarea începe cu vocea ei care mă întreabă: «Cum mai e România azi?» Şi continuă cu vocea mea care spune: «România e o rană până şi pentru românii din ea, nu numai pentru cei de afară, e un loc de aur, îmbolnăvit, abandonat, cu insule în care, ici-colo, mai bat nişte inimi. E un peisaj splendid, dens şi bun, cu o umanitate tragică etc., etc., etc.»”
În context, acest final poartă încărcătura emoţională a exploziilor tip Andrei Makine: lăcrimezi sau eşti nesimţit. Adina Kenereş s-a întors după 10 ani de Paris, primii trei înainte de decembrie ’89, nu cu un avans de 3 ani faţă de noi ceilalţi, ci numai cu un avans de 3 ani faţă de ce-ar fi fost ea însăşi fără această lungă călătorie şlefuitoare a românităţii sale.

Text preluat din revista Literatorul, nr. 189-191, martie-mai 2015