Reacţia Preşedintelui Johannis la cererea “adjunctului” său, Preşedintele Senatului, vizând rezolvarea crizei revelate de “cazul Rarinca” în justiţia română – reacţie consonantă cu luările de poziţie ale unor lideri ai partidului din care constituţional nu mai face parte şi posibil cu temerile nejustificate ale unor ambasade străine – este deconcertantă. Șeful statului trebuie urgent ajutat să înţeleagă. În acest scop trebuie puse câteva puncte pe “i”.
Mai întâi, de unde i-a venit sesizarea? Domnul Tăriceanu şi colegii săi de partid pot fi calificaţi oricum: populişti, oportunişti, corupţi. Instituţia Preşedintelui Senatului, a doua magistratură în stat, nu poate fi însă caracterizată şi tratată la fel. Relaţia dintre Preşedintele Republicii şi Preşedintele Senatului sunt relaţii inter-instituţionale şi ele trebuie să funcţioneze în parametrii constituţionali specifici lor. Personalizarea instituţiilor, în rea tradiţie băsesciană, trebuie să înceteze întrucât a produs şi va continua să producă dezastru.
În al doilea rând, care este obiectul sesizării? Acesta este criza sistemului judiciar român. Doamnele Rarinca, Stanciu şi Kovesi sunt doar implicate, fiecare în felul său, într-un caz particular care are, însă, marele merit de a fi pus în lumină o alarmantă criză generală. Chestiunea principală care justifică intervenţia Primului magistrat al ţării, Preşedintele României, este criza uneia dintre puteri. O criză pe care CSM – construit într-un spirit de romantism democratic responsabil în timp pentru transformarea sa într-o oligarhie – nu este, iată, în măsură să o trateze. “Scandalul Rarinca” nu ar fi avut loc dacă nu ar fi existat “parteneriatul de nădejde” – neconstituţional şi nociv – dintre ÎCCJ şi DNA (parteneriat oficializat de dna Stanciu însăşi) şi dacă acest parteneriat – care, evident, funcţionează şi în cadrul CSM – nu le-ar fi dat protagonistelor sale sentimentul impunităţii. Pe o asemenea bază, o putere componentă a mecanismului democratic, ajunsă a se manifesta ca o oligarhie care gestionează instrumentele puse la dispoziţia sa în interes propriu iar nu în interesul naţiunii, a intrat în conflict cu societatea. Potrivit Constituţiei dar şi bunului simţ politic, medierea întru depăşirea unei astfel de crize şi unui astfel de conflict intră în competenţa şi în sfera obligaţiilor Preşedintelui ţării.
În al treilea rând, care este elementul declanşator al sesizării şi proba crizei? Acesta este “Cazul Rarinca” (iar nu “cazul Tăriceanu” sau “cazul Şova” sau altele asemenea la care diversionist fac unii mereu referire), care asemenea unei picături de rouă reflectă întregul univers decăzut al independenţei abuzive a justiţiei române (în realitate a falsei justiţii române). În “cazul Rarinca” nu ne aflăm în prezenţa unei erori judiciare ci a unei manifestări de rea credinţă. Ea constă în denunţul calomnios care nu poate fi comis din greşeală ci numai cu intenţie. Acesta a fost dublat de un şir de abuzuri vizând obstrucţionarea justiţiei. Dna Stanciu a știut perfect ce face atunci când a comis infracţiunea dar s-a bazat pe “parteneriatul de nădejde” cu DNA fiind sigură că nimic nu i se poate întâmpla. Eroarea judiciară, ca orice eroare, este omenească şi deseori este scuzabilă. Reaua intenţie, nu. Mai ales când ea este facilitată sistemic.
În al patrulea rând, care este gradul de reprezentativitate al “cazului Rarinca” pentru justiţia română? Acest episod tragic din viaţa unui om de rând, fără putere, fără avere, fără partid, fără sprijinul vreunor potentaţi politici sau financiari este departe de a fi singular în justiţia României de azi. Cazul Marinei Popovici, condamnată la închisoare fără probe (faptul a fost recunoscut în chiar motivarea sentinţei de condamnare) numai pentru a permite lichidarea unui om politic și prin aceasta, printre altele, consolidarea poziţiei dnei Stanciu în fruntea ÎCCJ (în cazul dnei Stanciu cel pe care l-a îndatorat şi-a plătit “datoria” fără crâcnire), este doar un alt exemplu.
În al cincilea rând, care este impactul “Scandalului Rarinca” asupra funcţionării justiţiei în viitor? Chiar dacă “Rarincagate” ar fi un caz unic el încă nu poate fi tolerat şi scuzat întrucât nu este irepetabil. Dimpotrivă este repetabil şi se va repeta dacă fapta dnei Stanciu, comisă în “parteneriat de nădejde”, adică în complicitate cu DNA-ul dnei Kovesi, nu va fi sancţionată. Altminteri care român, intrând în sediul unui parchet sau aflându-se în faţa unor judecători, va mai crede că poate avea parte de un proces corect? Care român auzind de o arestare sau alta, ori de o condamnare sau alta, nu se va gândi că este vorba despre un alt “caz Rarinca”, despre o altă victimă inocentă a unui mecanism infernal? Astfel credibilitatea întregii justiţii române este pusă în pericol. Or, o justiţie fără credibilitate nu îşi mai poate îndeplini rolul social. Nu hotărârile judecătorești pun ordine în societate ci convingerea societăţii că acele hotărâri sunt drepte fiind rezultatul unor proceduri corecte.
Două întrebări ar mai fi de adăugat: 1. De ce cercetarea unui presupus şantaj comis de o persoană oarecare în cadrul unei relații private fără vreo legătură cu banul public era de competenţa DNA? Nu cumva este şi acesta un aspect al abuzului care ar trebui anchetat şi sancţionat? 2. De ce se discută atâta despre demisia dnei Stanciu şi nu de începerea urmăririi penale pentru infracţiunea de denunţ calomnios în concurs cu complicitatea la abuz în serviciu?
Preşedintele României, garant al Constituţiei în esenţa valorilor sale democratice la a căror bună funcţionare trebuie să vegheze, şi mediator între instituţiile statului şi între stat şi societate, nu poate asista impasibil la un asemenea derapaj, respectiv la prăbuşirea justiţiei române, lăsând criza ca eventual să se rezolve de la sine şi ascunzându-se în spatele unor texte de lege interpretate cam aşa cum un mecanic auto citeşte cartea tehnică a maşinii.
În zorii României moderne, atunci când primul Rege al României, Carol I de Hohenzollern, a fost tentat pentru o clipă să îşi uite obligaţiile constituţionale, bătrânul boier moldovean P. P. Carp i s-a adresat neamţului cu formula respectuoasă dar fermă: “Maiestate, aiasta nu se poate!” Iar regele s-a supus făcând astfel un mare pas către schimbarea numelui “de Hohenzollern” în cel “de România”.
Poporul român trebuie să îi spună acum Preşedintelui Johannis, într-un moment de cumpănă pentru echilibrul puterilor din România şi pentru apărarea libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români, asemenea unui P.P. Carp colectiv, cu vigoarea celor sprijiniţi pe certitudinile lor de oameni ai pământului: “Domnule Preşedinte, aiasta nu se poate!” Iar dacă îi va înţelege, domnul Johannis va binemerita numele “de România”.
Trebuie să o facă, indiferent cui datorează cele două milioane de voturi care au decis câştigarea alegerilor din 2014.

Text preluat de pe blogul www.adrianseverin.com