Stafidele şi cozonacul

marți 7 iul. 2015

După un debut strălucit cu romanul Îngereasa cu pălărie verde (Editura Albatros, 1983, Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor), unul din puţinele romane de debut ale optzeciştilor, şi după confirmarea valorică venită cu a doua carte, de nuvele, Rochia de crin (Editura Albatros, 1985), Adina Kenereş, refugiată în Franţa în 1987, a dispărut sau, mai bine zis, a fost dată dispărută din literatura română. Nici în cele două masive Istorii… apărute după 2000, cea a lui Alex. Ştefănescu şi cea a lui N. Manolescu, nu e pomenită, în fiecare, decât o singură dată, în treacăt. Doar, din câte ştiu, în Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu nouă a regretatului Radu G. Ţeposu prozatoarea are parte de un substanţial eseu, scris cu siguranţă înainte de 1990. Acestea sunt riscurile şi deliciile unei absenţe îndelungate din România tuturor posibilităţilor, inclusiv a celei de a fi (aproape) uitată…
Şi iată că anul acesta Adina Kenereş are cu noul său roman, Cozonac. Transilvania, un „come-back” remarcabil, neaşteptat şi cu atât mai reconfortant. E relatarea revenirii în ţară, mai precis în zona Orăştie din zilele noastre, a unei românce (care e şi naratoarea întâmplărilor), însoţită în acest periplu de buna ei prietenă franţuzoaică, Gene, care caută să pătrundă misterul existenţei prietenului ei Mihai (Michel) rămas în Occident, vizitând spaţiul natal al acestuia. Riscul unei asemenea întreprinderi epice este să cadă, fie şi numai în câteva pasaje, în etnografie, în pitoresc descriptiv. Dar Adina Kenereş depăşeşte cu brio acest risc : ca şi în Îngereasa cu pălărie verde, nu există un fir epic propriu-zis, nu ne captivează o poveste cu suişuri şi coborâşuri spectaculoase, ci ceea ce s-a remarcat încă de la debut, anume „forţă, stăpânire de sine şi rafinament” al tuturor frazelor (Mircea Sântimbreanu, pe coperta a IV-a a Îngeresei…) şi „amestecul subtil de inteligenţă şi facondă, de introspecţie şi lirism” (Radu G. Ţeposu), toate acestea având drept rezultat o – cum să-i zic ? – impecabilitate a stilului, perfect adecvat conţinutului descriptiv şi psihologic. Asemenea ochiului poliedric al insectelor, ochiul prozatoarei pare a surprinde mai multe aspecte deodată, deşteptându-se, ca-n poemul eminescian, şi înăuntru, după ce s-a închis în afară. Iată o mostră a acestui tip de privire atotcuprinzătoare : „Amurgul în Transilvania e un basm viu ca un frison. Cerul coboară spre noapte exact atât cât trebuie de dramatic roşietic ca să pară cortina satelor şi burgadelor medievale, proprietăţi ale unui Dracula « evident » născut aici. Gene nu-i rosteşte numele ca să nu-mi sară mie ţandăra. Am mai vorbit despre asta, n-a fost plăcut şi ea are ţinere de minte. Dormitează. Printre gene e sigur că urmăreşte casele supraînălţate, ferestrele lor mici de la drum, porţile uriaşe de lemn care ferecă gospodării făcute să trăiască în interior, fortăreţe ce se vor discrete, mai ales că sunt vizibil încăpute şi îngrijite până la şirurile de flori de pe trotuare care în câteva luni vor colora faţadele terne, abia pastelate, care fac numai ele un cor bine strunit sub acoperişuri ţâfnoase, unele cu ochi somnoroşi în pod şi cu solzi lăcuiţi. Mai întâi i se pare că satul sibian aduce cu o vedere din Alsacia. Sigur, povestea celor « şapte cetăţi » explică multe. O recit la iuţeală, cât stăm la stop, şi stăm destul, cât să vedem şi o vacă bălţată mărişoară dusă de juvăţ de stăpână-su în trening dungat pe potecuţa dintre gardul viu şi şanţ. De ce nu iei oamenii care fac autostopul ? De frică, zic. Aş lua o ţărancă mai bătrână, poate, dar nu o huidumă. Râde cu gândul aiurea, ar vorbi şi presiunea n-o lasă să formuleze clar întrebări precise, de care şi ea se teme.” Să se observe cu câtă naturaleţe se face trecerea de la peisajul exterior spre cel interior, de la panoramarea unui sat sibian la pogorârea spre revelaţia temătoare a ascunzişurilor psihologice, asta fiindcă, pe sub crusta epică la vedere, curge ca un pârâu subteran şi o idee de „policier”, îndeajuns de misterioasă şi absconsă ca accentul cărţii să nu cadă, greşit, pe ea.
E în Cozonac. Transilvania şi o fină, aproape insesizabilă parodie la cartea lui Dinicu Golescu, Însemnare a călătoriei mele, pe post de entuziast observator al „minunăţiilor” autohtone aflându-se taman franţuzoaica Gene…
La sfârşitul lecturii, nu ştiu de ce mi-au venit în minte versurile unui cunoscut poem „disident” al lui Eugen Jebeleanu : „Pe vremea regelui David/ Veni la el un individ/ Spunând : Ascultă băi Davide/ De ce în ţară nu-s stafide/ Căci ele mi se fac din struguri/ Şi când le ciuguleşti te bucuri/ David răspunse: Ehehe/ Ce bune-ar fi, dar nu mai e/ Că nu mai e, făcu săracu/ În ce le pune : cozonacul.” Acum ştiu : „cozonacul” epic al Adinei Kenereş are şi stafide, şi nuci, şi tot ce-i trebuie să se „umfle”.
Poftă bună, cititorule !

Din revista Luceafărul, nr. 6/2015

Lasati un comentariu

Comentariu