Adina Kenereş

Oricât ar părea de ciudat, are şi anormalitatea faze şi grade. Prin 2011-2012, în România majoritatea găsea că totul e „anormal”, era furioasă şi revoltată. În 2014, a fost perplexă la „anormalul” alegerilor prezidenţiale, iar acum, pe la jumătatea lui 2015, e exasperată, trăind deja panică într-un climat care miroase anormal de puternic a primejdie.
Nici n-ar putea fi altfel pentru cei mai mulţi dintre noi, căci locuim în consecinţele unor jocuri, târguri şi compromisuri, interne şi externe, pe care nu noi le facem, şi deci nu le înţelegem. În plus, suntem în bătaia vântului compus din manipulări, diversiuni, mistificări, intimidări, predici solemne şi pledoarii găunoase care suflă prin canalele media – toate interesate de bifarea agendei şi atingerea scopului lor, iar nu de propăşirea sau clarificarea noastră.
Totuşi, un om avertizat, adică „înştiinţat”, face cât doi, spune un proverb francez. Nu sunt multe locuri şi căi pentru a te „în-ştiinţa” cu politică naţională şi internaţională autentică dacă îţi lipsesc îndrumările teoretice, exerciţiul profesional în materie, iar scena lumii ţi-e accesibilă doar prin intermediul poveştilor gata cusute şi vopsite pe care ţi le livrează presa scrisă şi audiovizuală românească. România – subiect sau obiect al geopoliticii ? este un asemenea izvor rar. Texte cu circulaţie mică publicate de Adrian Severin între 2012 şi 2014, însoţite aici de excursuri explicative şi ample puneri în context ca de la catedră, fac oficiu de manual. Un manual fără precedent, căci acest curs de geopolitică şi relaţii trans- şi internaţionale e compus direct pe aplicaţii practice, unele aflate chiar în curs, şi nu în vreo insulă pierdută în Oceanul planetar, ci chiar pe viaţa şi pe ţara noastră.
E în ordinea anormalităţii româneşti ca informaţii utile şi lămuriri necesare să ne vină de la un „disident” al pattern-ului politic universal acceptat şi recomandat. (În ultimele două decenii, acest pattern a căpătat clare trăsături birocratice, astfel încât „bunul” om politic a devenit o creatură executantă de vitrină, fără atitudini şi iniţiative, fără interogaţii iritante şi fără speech neliniştitor, o portavoce cu partitură preînregistrată şi volum reglabil de la distanţă.) Dar, dacă disidenţa lui Adrian Severin e gata pedepsită cu operaţiuni menite să discrediteze persoana şi s-o scoată din joc prin orice mijloace, faptele şi sensurile lor, încăpăţânate, nici nu dispar şi nici nu se transformă automat din maligne în benigne prin asemenea scamatorii. Ce poate fi deci mai anormal de normal ca „un cap tăiat” şi pus pe un platou să mai şi vorbească, şi chiar cu vocea lui ?
Pentru a face ca acul balanţei să se mişte dinspre talerul cu minus – pe care simţim prea bine că suntem aşezaţi şi zgâlţâiţi de turbulenţe de-a dreptul periculoase – spre cel cu plus, e limpede că nu ne vor fi de vreun folos inacţiunea precaută, plecăciunile servile, aşteptarea semnalelor de la alţii şi declamarea unor false victorii sau umflate cifre macroeconomice. Folositoare nu mai sunt de-acum decât sinceritatea şi realismul care li s-au cerut dintotdeauna oricăror decidenţi responsabili, acea specie rară – dar o specie, nu un unic exemplar providenţial – reprezentând ultima şansă a unei naţiuni.
Vă mai amintiţi de „lista lui Severin” ? Cea tratată ca o ficţiune, o iluzie, o boroboaţă, o gafă ? Ei bine, n-a fost nimic din toate astea, dar a fost un moment decisiv al istoriei noastre recente. Ca şi referendumul din 29 iulie 2012, fotografiat din mii de poziţii frontale îngăduite, dar nu şi din cele incomode şi revelatoare. Despre aceste lucruri, despre justiţia-instrument şi despre evoluţia arhitecturii de securitate globală şi regională care ne apasă – cea în care suferim ca „obiect”, în loc să fi fost „subiect”, cum s-ar fi cuvenit –, Adrian Severin vorbeşte în cartea de faţă deschis, în timp real şi pe înţelesul tuturor.