Lacunele politicii externe

miercuri 19 aug. 2015

Andrei Marga

Lacunele politicii externe se văd de ani buni, cu ochiul liber. Într-o audiere la comisiile Parlamentului, din 7 mai 2012, am menţionat “insuficienta fructificare a cadrului de cooperare stabilit cu SUA şi ţările din Uniunea Europeană”, “relativa stagnare a relaţiilor cu China, Rusia, Turcia şi alte ţări”, “efectele economice prea mici ale acţiunii externe”, “absenţa oricărei viziuni”, “prestigiu diminuat în ultimii ani”, “personal prea redus şi ocuparea posturilor aproape exclusiv prin numire, chiar şi a acelora în care alte ţări practică concursul” (Romeo Couţi, România într-o lume în schimbare. Interviuri cu Andrei Marga, Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2013, p.11). Aceste lacune nu numai că nu au fost depăşite, dar, cu timpul, într-o atmosferă de suficienţă, trec ca ceva normal.
S-a ajuns astfel ca politica externă să fie redusă la formalisme protocolare. Contactele oficiale au consecinţe minuscule. Prea rar sociologii sau istoricii se apropie de politica externă (ca altădată, de pildă, Virgil Bărbat sau Gheorghe Brătianu), iar cei care o pun în aplicare sunt mimetici. Nu prea lasă să se vadă că au ceva de spus, în afară de clişee uzuale. S-a putut constata aceasta, din nou, în ultimul an, în criza Ucrainei. Într-o chestiune în care România putea juca un rol profilat, cei care s-au pronunţat s-au mişcat mai curând în palavre, ca să se ştie cât de conformişti sunt. Nu s-a înaintat spre vreo idee, decum spre articularea unei concepţii.
Falsificările, în schimb, ocupă ecranul. Unul se laudă că a readus clauza naţiunii celei mai favorizate, când lucrurile au ţinut de reevaluări ale politicii americane. Meritul vizitei lui Ioan Paul al II-lea este revendicat de marginali, câtă vreme preşedinţii care au avut iniţiativa şi realizarea n-au coborât în dispută. Au fost chestiuni decise direct cu cancelarul Kohl, dar s-au trecut în alt cont. Unii îşi atribuie intrarea în Europa, dar, cum atestă documentele, negocierile de aderare la Uniunea Europeană au fost iniţiate sub guvernul Isărescu, Educaţia fiind, deja în mai 2000, primul capitol închis. Capitolele negocierii au fost închise şase sub acel guvern, restul sub guvernul Năstase. Alţii se flatează cât de mare a fost succesul închiderii, în vreme ce devine tot mai evidentă incompetenţa cu care s-au negociat capitole cheie (agricultura în primă linie). Câştigarea contenciosului pentru Insula Şerpilor s-a datorat, în realitate, contactelor lui Adrian Năstase cu autorităţi internaţionale. Chestiunea tezaurului s-a redeschis, de fapt, cu perspective noi, în vara lui 2012, cum a arătat deunăzi un istoric prestigios, pentru ca apoi să îngheţe la loc. Lista poate continua. Doar încă o remarcă: nu va fi niciodată credibilitate şi respect cât timp onestitatea lipseşte!
Din capul locului, Adrian Severin face excepţie în raport cu acest curs de politică acefală şi caducă şi aminteşte de o cu totul altă abordare. După mulţi ani de la părăsirea Ministerului de Externe şi îndeplinind, între timp, mai multe roluri internaţionale, oricum bine introdus în materie, el dă o carte plină de idei şi de patos: România subiect sau obiect al geopoliticii? «Lista lui Severin» pe înţelesul tuturor (Editura Compania, Bucureşti, 2015, 414 p.). Este o carte, inevitabil polemică, de diagnoză a situaţiei României, de evaluare a politicilor Uniunii Europene şi de caracterizare a relaţiilor internaţionale, plecând de la evenimentele ultimilor ani.

Datorată unui autor cultivat, cu concepţie proprie, România subiect sau obiect al geopoliticii? oferă cititorului argumente pe baza cronicii acestor ani şi sugerează încotro s-ar putea merge. În privinţa datelor luate ca obiect de reflecţie, nu sunt multe de adăugat, faptele invocate fiind fapte. Sunt supuse examinării dependenţa evaluării României la Bruxelles de clamările unor concetăţeni aflaţi în treabă prin Europa, implicaţii ale evenimentelor din jurul lui iunie 2012, cotitura spre justiţie în societatea noastră, se analizează precis afacerea EADS (pp. 230-231), deturnarea propagandistică a instituţiilor culturale (p. 62), criza ucraineană, disidenţa lui Victor Orban (la pp. 257-264 găsim o examinare dintre cele mai pătrunzătoare în literatura internaţională!) şi starea reperelor din societăţile moderne la început de secol (pp. 111-114).
Familiarizat cu explorări geopolitice, Adrian Severin proiectează lumina reflectorului asupra consecinţelor intrării României în câmpul de forţe al competiţiilor lumii de astăzi (Est-Vest, Europa atlantizată-Eurasia, SUA-Rusia, SUA-UE etc.). Faptele sunt prelucrate până la nivelul unei interpretări cuprinzătoare. Miezul acesteia se lasă surprins în acest pasaj: “…nu numai Rusia doreşte ca România să fie lăsată la porţile Occidentului. Acelaşi lucru îl doresc şi naţiunile imperiale occidentale, pentru că o Românie europeană aşezată solid pe picioarele ei este prea mare spre a fi integrată şi prea indigestă spre a fi tolerată. O Europă politică integrând cu adevărat România nu poate fi dominată confortabil de hegemonii Apusului” (p.71). Cuvinte tari, cu sugestii ce bat simultan în adâncimea istoriei şi în indeterminarea viitorului! Adrian Severin descrie în expresii sugestive felul în care România este tratată şi nu se poate contesta ancorarea într-o seamă de fapte a opticii sale. Aşa cum a fost condusă mai nou, România a devenit, într-adevăr, sub câteva aspecte, obiect al deciziilor ce se iau în altă parte. Aş aminti, însă, că, înainte de a ne întreba asupra dependenţelor, aşadar asupra a ceea ce, eventual, le fac românilor alţii, ar trebui să chestionăm acţiunea românilor, adică ceea ce românii acceptă să li se facă sau ei înşişi nu fac ori fac greşit. Desigur, Adrian Severin nu este străin de această punere a problemei, dar, cel puţin în cartea sa, accentul cade pe dependenţele românilor de alţii.
Diferenţa, pe care mă simt dator să o scot în lumină, este de plasare a accentului. Spre a fi limpede, a pune în seama istoriei universale necazuri indigene poate părea realist, dar nu spune destul; a lua în seamă ceea ce fac sau nu fac cei vizaţi nu este confortabil, dar poate deschide calea soluţiei. Adrian Severin trage concluzii din incitanta sa analiză geopolitică. Eu cred că putem lua în considerare, de asemenea, multele cazuri de “evadare” din situaţia geopolitică (dacă cumva aceasta are greutate hotărâtoare) printr-o politică responsabilă a propriei dezvoltări. Destule ţări (Polonia, Chile, Croaţia sunt exemple recente) şi multe momente din istorie atestă asemenea „evadări“ pline de învăţăminte.
În rest, diagnoza dată de Adrian Severin situaţiei României întâlneşte impresiile celor mai mulţi concetăţeni, ce transpar până la urmă în media, în reuniuni, în discuţii cotidiene, fiind exprimate insistent, de altfel, şi de principalii istorici de astăzi ai ţării: „România se află în pericol. Un pericol de moarte. Statul român este un stat aproape eşuat, iar naţiunea română este pe cale de dispariţie. Eu, unul, cred că aceasta nu serveşte nimănui” (p. 13) Naţiunea română – spune Adrian Severin în alt loc – „mai există doar nominal” (p. 273). Semnalul de alarmă pe care el îl trage nu ţine de alarmismul obişnuit, rezultat mai mult din insatisfacţii contextuale, ci este unul motivat: deciziile statului român sunt condiţionate mai strict (deznodământul unui referendum copleşitor de voinţa câtorva persoane, numirile în justiţie de mofturile unor funcţionari, opţiunile fiscale de opinia unor finanţişti comozi etc.), naţiunea – în înţelesul de comunitate civică, ce se organizează pe sine în mod suveran, aplicând valori universale – şi instituţiile corespunzătoare sunt, într-adevăr, slăbite. Refacerea lor este una din marile provocări ale acestor ani. Doar că în locul înaintării aşteptate spre liman s-a ajuns într-o înfundătură. Între timp, „ideologia dreptei radicale (conservatoare) a făcut din România un stat stat represiv” şi s-a unit cu „ideologia neoliberală a hegemonilor globali” (p.40), încât, pentru normalizare, va trebui descâlcit un ghem complicat, în care chiar găsirea capătului firului a devenit nesigură.
Pe acest fundal încărcat de dificultăţi a intervenit – în locul combaterii corupţiei cu instrumentele dreptului, ce trebuia dusă de orice guvern responsabil, căci corupţia este cangrenă a societăţii româneşti – o „justiţie politizată”, care a făcut din corupţie calul de bătaie al unei răfuieli de altă natură (p. 225). Ca urmare, argumentează Adrian Severin, s-a ajuns la o situaţie şi mai dificilă – la o „sinteză” inedită, profund negativă. Adică, „România coruptă şi România neoliberală se sintetizează în România autoritar-populistă. Fanatismul justiţiar şi absolutismul liber-schimbist (al pieţei), ajunse pe terenul marketingului politic caracteristic democraţiei de piaţă (electoraliste), impun mariajul autoritarismului cu populismul” (p. 39). Iar acest mariaj se trăieşte din plin astăzi.
Adrian Severin vorbeşte în termeni severi de „reţeaua de pseudo-ONG-uri care alcătuiesc «industria anticorupţiei»?” (p. 23). El este sensibil la diferenţa dintre combaterea juridică a corupţiei şi exploatarea politică a acesteia şi, apoi, la fructificarea internaţională a necazurilor României, dar consideră că „fenomenul cel mai periculos este însă acela al proliferării organizaţiilor neguvernamentale care se declară reprezentante ale societăţii civile româneşti, dar sunt în realitate agenţi ai unor interese străine, ele fiind organizate, finanţate şi dirijate din afara României” (p. 34). Îmi amintesc că, funcţionând la Tokyo, în Consiliul Universităţii Naţiunilor Unite, am avut multe discuţii, în urmă cu mai bine de cinci ani, în legătură cu reacţia legitimă a multor lideri şi jurnalişti din Africa la mulţimea de ONG-uri care, sub pretextul ajutorării africanilor, îi aserveau unor firme europene. Deşi aveau nevoie de ajutor neîntârziat, chiar ţările africane au reacţionat atunci! Adrian Severin cunoaşte foarte bine deosebirea dintre dedicaţia caritativă a unor ONG-uri către loviţii de soartă ai lumii şi ONG-urile instrumentate de forţe economice şi politice din diferite ţări. El pune accentul pe „dirijarea externă” a acestora din urmă şi nu avem cum să-l contrazicem. Trebuie luată în seamă, însă, pentru un răspuns dus până la capăt, şi incapacitatea guvernelor de a da răspunsuri care să facă superfluă acţiunea ONG-urilor instrumentate şi să-i pună pe gânduri pe sponsorii lor interesaţi.
Sociolog interogativ, Adrian Severin captează convingător faptul că rezultatul instituţiilor României ce emit pretenţiile culturii nu este, cum se crede naiv, inocent. Observaţiile lui privind atmosfera ce s-a creat sunt demne de a fi reţinute. De pildă, unii au săpat continuu, antagonizând cetăţenii prin apel la tot felul de fantasme, la temelia cooperării în societate, generând, dincolo de naturala critică a situaţiilor şi de competiţia firească a actorilor, paralizia voinţelor şi tabloul dezastrului. Pe bună dreptate, Adrian Severin observă: „când dispreţul conduşilor pentru conducători s-a instalat la nivel de masă, s-a născut, însă, în mod firesc, şi dispreţul românilor faţă de ei înşişi, ca şi dispreţul lumii exterioare faţă de români şi România” (p. 32). El detectează fenomene anticipate de reacţiile la globalizare – şubrezirea naţiunii şi a statului – pe solul românesc şi surprinde tendinţa de „refeudalizare” a vieţii în societăţille modernităţii târzii. Teza sa – o „ordine feudală” cu o „naţiune de paradă” favorizează corupţia pe scară sistematică (p. 386) – merită explorată în continuare, căci „refeudalizarea”, semnalată de criticii societăţii industriale deja la nivelul anilor şaizeci, s-a răspândit între timp, iar consecinţele sînt perceptibile.
În examinarea situaţiei României, Adrian Severin nu ocoleşte momentul aşteptat şi promiţător pentru democratizare al preluării guvernării, în 2012, de către coaliţia social-liberală. Deznodământul decepţionant îl ştim, iar autorul României subiect sau obiect al geopoliticii? scrie, oarecum concluziv: „Incapabili să reziste presiunii externe, aceştia (Crin Antonescu şi Victor Ponta) au abandonat cauza alegătorilor români care se pronunţaseră fără nici un echivoc nu numai pentru demiterea preşedintelui, ci şi pentru abolirea regimului neocezarist şi revenirea la republica parlamentară. În consecinţă, alegătorii i-au abandonat pe ei sau cel puţin au fost uşor de convins, prin manipulare mediatică, să-i abandoneze” (p. 43). Este aici o redare, desigur, a faptelor, dar se deschide întrebarea: doar „presiunea externă” – care, în treacăt fie spus, nu a lăsat nici o urmă ce ar putea trece ca probă istorică univocă – explică cedarea celor doi sau calculele lor greşite, poate prea marea grijă să nu-şi pericliteze cariera? Nu cumva „presiunea externă” este luată la noi prea uşor ca scuză pentru lipsa de idei, de energie sau pentru orice altceva?
Astăzi, scrie Adrian Severin, “România se află deja în plin război informativ, mediatic şi economic care se desfăşoară pe teritoriul său şi pe contul său între Occident şi Rusia, între Europa şi America, între Germania şi SUA, între lumea euroatlantică şi cea euroasiatică ş.a.m.d.” (p. 19). În dreptul unei evaluări atât de pretenţioase, se pun irepresibil mai multe întrebări. Chiar aşa? Nu cumva revine aici vechea iluzie că am fi în centrul în care se intersectează mari linii? Dacă eram efectiv, ceea ce ne-ar fi bucurat, fireşte, investiţiile externe directe ar fi fost mult mai mari, iar interesul ar fi fost nu doar pentru piaţa de desfacere şi, eventual, pentru resurse de muncă şi stoarcere de plăţi anapoda. Nu cumva slăbiciunile administrării României duc la eşec, care este interpretat apoi retroactiv, prin recurs la victimizare? Personal sunt de părere că România este în mâna românilor care o conduc, mai mult decât în mâna altor forţe, şi este tare sau slabă în funcţie de aceştia. Figura de gândire datorată lui Stendhal şi Thomas Mann, care au atras atenţia asupra degradării ce se abate asupra unei ţări când se lăsa condusă de cei mai puţin pregătiţi, mi se pare adecvată. Cum am putea altfel considera enormele suprafeţe de pământ necultivate din ţară, absenţa oricărei investiţii în locuri mănoase, neputinţa de a construi drumuri în vreme ce alţii modifică geografia, mai nou, aruncarea copioasă a vinei pe alţii (trecutul nefast, „alogenii”, puterile istoriei etc.), în condiţiile în care se stă apatic în faţa neajunsurilor elementare? Nu cumva blocaje indigene, datorate sărăciei de idei, indiferenţei şi ineficienţei, fac să se apeleze la cauze imaginate?
Evaluarea situaţiei Europei unite este, de asemenea, substanţială în cartea lui Adrian Severin. Acută este observaţia că universalismul european s-a convertit, pe nesimţite, în multe situaţii de viaţă, în acoperirea unui particularism ce doar distruge diversitatea, în mijlocul euforiei neoliberale. În opinia sa, ameninţarea pentru proiectul european vine dinspre „încercarea de a realiza un edificiu postmodern în viziune naţionalistă şi în folosul unei agende de factură modernistă (naţională)” (p. 10). Un fel de darwinism social trece până la urmă drept viziune, iar jocul economico-financiar în forţă înlocuieşte solidaritatea înscrisă în proiectul iniţial.
Sunt de salutat lucida scrutare a alternativelor Europei şi responsabila asumare a destinului acesteia. Chiar acceptând că ţara noastră a trebuit să se încadreze în prescripţiile celor mari, cred că se merge prea departe, însă, atunci când se admite, spre exemplu, ca alternativă explicativă, că în folosirea fondurilor europene „România nu a fost lăsată să absoarbă” (p. 213). Posibil! Dar alături de ceea ce nu s-a putut face datorită enormei şi anacronicei birocraţii bruxelleze, trebuie recunoscut că România nu a avut proiecte solide (căci, la propriu, nici acum nu există vreun proiect de ţară!) şi, pe deasupra, folosea corupt banii. Ca să luăm doar un exemplu, în locul alocării, prin bănci abilitate, a unei sume fiecărui cetăţean matur, pentru reconsolidarea sa profesională ca resursă umană, ceea ce ar fi fost un sprijin extraordinar, autorităţile României, nu altcineva, au instituit regula, la rândul ei neodarwinistă, “banii la câştigător!”, iar rezultatele societale sunt mediocre (afară de îmbogăţirea câtorva, nu prea rămân efecte durabile!).
Adrian Severin caută să configureze alternativa la Europa marketiştilor şi la Europa oprită la democraţia de nivel interguvernamental, din zilele noastre. Ar fi benefic ca el să izbutească să relanseze dezbaterea pe această temă importantă în România. Alternativa pe care o îmbrăţişează este formula Statelor Unite ale Europei. În optica sa, „absenţa evoluţiei UE către o formulă cu adevărat federală impune soluţia unei Uniuni Europene cu mai multe viteze sau cu mai multe grade de integrare. Aceasta implică introducerea categoriei «membrilor asociaţi»” (p. 241). Adrian Severin previne, de altfel, judicios, că discrepanţele şi jocul în forţă, odată păstrate, fac ca în Europa să se resuscite pe nesimţite discursul anilor treizeci: „teroarea pieţei face preferabilă teroarea statului, iar haosul libertăţii face atractivă disciplina dictaturii” (p. 258). O asemenea perspectivă va trebui înfruntată, dacă nu intervine o schimbare.
Adrian Severin cunoaşte Europa, încât vocea sa poate conta. Ceea ce mă aştept din partea lui, ca adept al soluţiei federaliste, este reluarea temei constituţiei europene. Sunt de părere că aceasta – împreună cu lămurirea profilului de politică pe care noua Europă înţelege să şi-l dea, cu o democraţie care este mai mult decât participarea la alegeri, cu reconstrucţia (nu abandonarea, cum pretinde „dreapta” ţărilor sărace!) „statului social”, cu o anume renaturalizare a economiei, cu readucerea viitorului în dezbaterea publică, cu relansarea reflecţiei în sfera ştiinţelor – condiţionează, evident, paşii spre Europa pe care el o îmbrăţişează. Fără constituţie, nu va fi posibilă evitarea pericolului nemijlocit, pe care Adrian Severin îl teoretizează cu aplomb – anume opţiunea unor ţări de prim plan, a „locomotivelor” procesului european, pentru o Europă integrativă, dar cu instituţii slabe şi manevrabile.
Relaţia cu Rusia nu poate lipsi dintr-o analiză a actualităţii. Opinia lui Adrian Severin este a unui cunoscător la faţa locului, distant de clişeele în vogă. El arată că Rusia nu-şi reduce ponderea internaţională prin aceea că a schimbat ideologia (p. 82), că „rămâne putere de neignorat” şi, în orice situaţie, „nu puterea, ci slăbiciunea Rusiei trebuie să ne sperie” (p. 110). Şi el remarcă faptul că sancţiunile economico-financiare nu dau rezultate, căci „complexul militaro-industrial şi comunitatea financiar-bancară, astăzi globalizate, pun profitul deasupra raţiunilor geostrategice” (p. 142). Şi după părerea sa, optica ce a prevalat în înţelegerile Gorbaciov-Bush şi Gorbaciov-Kohl, de la încheierea „războiului rece”, pe care nu altcineva decât fostul Secretar de Stat James Backer a readus-o în actualitate – anume, „construcţia interoperabilităţii cu Rusia, integrarea efectivă a Rusiei, circumscrisă de respect reciproc, în ordinea europeană şi euroatlanltică, precum şi cooperarea structurată întru asigurarea dezvoltării economice sănătoase şi durabile a Rusiei” (p. 78) – rămâne soluţia responsabilă.
După Adrian Severin, „întregul echilibru geostrategic dintre Vestul euroatlatic şi Estul eurasiatic depinde de arondarea geopolitică a Ucrainei, în condiţiile în care neutralitatea ei este imposibilă pe termen mediu şi lung” (p. 96). Autorul este un critic al înclinaţiei Uniunii Europene de a privi, în mod neaşteptat, mai curând „metafizic”, decât realist situaţia. Va trebui asumat, scrie el, că, de fapt, „Rusia nu doreşte anexarea Ucrainei, iar UE nu doreşte ca Ucraina să devină membru” (p. 141). Ne aflăm, însă, în faţa unei „crize” ce este „criza ordinii ori, mai degrabă, dezordinii globale” (p. 148) şi nu se poate depăşi fără negociere cu Rusia şi ceilalţi protagonişti (p. 149). Aş adăuga doar, la lămuritoarea examinare a compoziţiei forţelor din confruntarea ucrainiană, pe care o desfăşoară Adrian Severin, nevoia de a capta nu numai aspiraţiile exprimate în centrul Kievului, ci şi ceea ce doresc ucrainienii din profunzimea societăţii.
Chiar dacă nu se ocupă pe larg de ordinea mondială, Adrian Severin lasă să se vadă opţiunea sa în favoarea ieşirii din ceea ce numeşte „multipolarismul asimetric” (p. 140), ce a succedat „monopolarismului” (p. 146), ambele fiind generatoare de dezechilibre ameninţătoare. El are în vedere, de asemenea, schimbarea lumii ce s-a petrecut în jurul lui 2010, prin căutarea de către SUA a unui coresponsabil în configuraţia politică a lumii, ascensiunea globală a Chinei, revenirea Rusiei, afirmarea Germaniei, emergenţa de noi puteri. Pe bună dreptate, el vorbeşte de nevoia înnoirii politicii externe, căci ”încetarea armistiţiului dintre Occidentul euroatlantic şi Rusia, simultan cu fracturarea acelui Occident şi cu emergenţa unor noi superactori globali – statali (China), suprastatali (BRICS), şi nonstatali (ISIS), convenţionali şi neconvenţionali, vizibili şi invizibili, de factură democratică sau de factură oligarhică – pun România într-o nouă situaţie strategică” (p. 268).
La întrebarea ce este de făcut, răspunsul lui Adrian Severin este că “Bucureştiul nu are alternativă mai bună la alianţa transatlantică, dar, în acelaşi timp, nu poate adopta mecanic politica transatlantică …” (p. 10). A devenit necesară o abordare proaspătă, pe care Adrian Severin nu ezită să o articuleze explicit. Este vorba de reunirea a trei opţiuni: “consolidarea alianţelor existente” şi a poziţiei proprii înăuntrul lor, “construirea de noi alianţe” şi “sporirea maximală a puterii” de acţiune proprie (p. 269).
Nu o dată Adrian Severin a taxat sever gravul declin al valorii decidenţilor politici din ţară ca urmare a unor ţintite măsuri de epurare a celor capabili şi de aducere în roluri a nepricepuţilor. El vituperează „propulsarea în fruntea statului a tot mai multor impostori, nevolnici şi trădători” (p. 172). În plus, după opinia sa, “convergenţa intereselor strategice americane şi ruse, care a durat până în2014, acondus la similitudini în politica lor faţă de România. O naţiune română slabă, o conducere română slabă, indiferent de obedienţă, le convenea ambelor” (p. 28).
Personal, nu cred că, oricare au fost interesele, cineva a putut decide în locul celor de la faţa locului cine să-i reprezinte. În definitiv, cine a stabilit reprezentarea României la nivel eropean, care este în bună măsură probă de ridicol? Cine numeşte în guvern oameni care nu au condus vreodată o echipă de volei? Cine selectează personalul după criteriul obedienţei? Se vede bine, în orice direcţie priveşti, că România a renunţat, într-adevăr, la valorile pe care le are, în favoarea diletanţilor, mai mult sau mai puţin vindicativi, care, ca totdeauna în istorie, duc lucrurile spre un nou impas. Nu există temeiuri să-i acuzăm pe alţii că sprijină o formulă sau alta, câtă vreme cărţile de joc se împart pe malurile Dâmboviţei, Someşului, Bahluiului şi ale altor râuri necurăţate de abuzuri şi aranjamente meschine. Pe bună dreptate, Adrian Severin critică în cartea sa acţiunea unor confraţi care au făcut deviză din aducerea de nepricepuţi la decizii şi care au împins, cu aceasta, domenii întregi ale societăţii româneşti în prăbuşirea din care acum nu se ştie ieşi. Într-adevăr, amatorismul nu este niciodată soluţia politică, dacă nu cumva se vrea ruinarea acelei comunităţi! Doar că promovarea diletanţilor în roluri nu a fost izolată într-un domeniu sau altul, ci este, din păcate, cam sistematică – iar astăzi se văd tot mai limpede rezultatele.
Cartea România subiect sau obiect al geopoliticii? lasă în urmă, pentru cititorul ce se încredinţează argumentelor, nu peroraţiilor şi intrigilor, întrebarea: foloseşte cauzei publice faptul că un om cu calificarea lui Adrian Severin trebuie să vorbească despre intervenţia lui la trecut, cu „a fost…” (p. 13). Nu mai este nevoie în ţară, nici după lecţiile penibile şi amare ale ultimei decade, de oameni calificaţi? Tocmai în ceea ce s-ar putea numi valorificarea valorilor, care să ia locul locul confuziei ce continuă nestingherită, s-ar putea face lucruri bune – chiar lucrurile bune de la care ar putea începe să se probeze că românii fac ceea ce depinde de ei, înainte ca forţe mai mari să-i poată copleşi.

Lasati un comentariu

Comentariu