Andrei Marga

Mulţi cred că jurnalistul este înrobit evenimentelor cotidiene şi exprimă opinii pasagere, încât nu contează decât prin articole perisabile, mai puţin prin totalitatea acestora şi viziunea lor. Prin definiţie, jurnalistul ar fi legat de efemer, ca de o soartă!
De aceea, poate, atunci când unui jurnalist, fie şi de notorietatea lui Cornel Nistorescu, apropiaţii i-au tipărit editorialele, sub titlul În cazanul tranziţiei 1997-2000 (Editura Compania, Bucureşti, 2015, volumele I, II, III), puţini le mai analizează, considerându-le absorbite în momentul scrierii. Faptul nu mi se pare justificat. Aceasta din motivul simplu că în aceste volume este vorba nu numai de o cotitură în viaţa României, ci şi de una dintre vocile publice principale, care şi-a asumat jurnalismul veritabil şi l-a reprezentat.
Se ştie că Einstein a fost un student oarecare, că Wittgenstein nu s-a omorât cu Aristotel, iar Albert Camus nu se lăuda că l-a parcurs pe Kant. Aşa stând lucrurile, să nu ne aşteptăm însă la minunea inversă, ca din absolvenţi de orice nivel să iasă performeri – în ştiinţă, în administraţie, în artă, în jurnalism. Nici măcar în confuzia de valori ce s-a instalat la noi şi derutează vizibil destule minţi! Cornel Nistorescu face jurnalism din studenţie, dar, trebuie spus, el a fost în fruntea promoţiei sale şi numai reglementările epocii, de repartizare a absolvenţilor de vârf mai întâi în alte locuri, au făcut să nu rămână la catedră în universitatea de origine. Jurnalismul nu a fost pentru el vagonul ultim pe care l-a mai prins, ci o profesie pe care a îmbrăţişat-o având premise pentru multe altele.
La mulţi dintre cei care exercită această profesie dacă le aduni scrierile, le faci un deserviciu, căci se pot sesiza uşor tribulaţiile şi absenţa convingerii. Mulţi au cedat continuu impresiilor sau incitărilor şi au devenit captivi împrejurărilor sau propriilor suficienţe. Nu s-a întâmplat doar jurnaliştilor, ci şi unora dintre cei care vor să treacă drept figuri emblematice. Cineva mi-a atras atenţia zilele trecute asupra unei persoane – pe care nu o nominalizez din respect pentru faptul că am fost laureaţii unui premiu – care scrie că poate doar emoţiona oamenii, nu să-i şi conducă, dar ia de bune tot felul de bârfe şi zvonuri privindu-i tocmai pe cei care s-au încumetat să-şi asume răspunderi. Ba le şi sporeşte, crezând că faptele decurg din simple vorbe. Ce se poate face când nu se ştiu stabili faptele, iar logica este în suferinţă? Se poate cel puţin constata că raţiunea fără emoţii este o rătăcire, dar şi că emoţiile fără raţiune pot duce la patologie.
Nu a fost şi nu este uşor să faci acceptabile două înţelepciuni străvechi, anume, că în viaţă contează adevărul împreună cu calea pe care l-ai dobândit, şi că adevărul nu este ceva care îţi vine, pe care îl iei în posesie deodată, în întregime. Cornel Nistorescu a profilat printre jurnaliştii timpului său o atitudine critică, inerentă profesiei, dar deschisă spre eventualitatea surprizei, o atitudine aş zice failibilistă. Pe de o parte, el a portretizat cu asprime credinţa că la adevăr se ajunge direct, cu “logica bâtei sau a bunului-plac”, pe care “o întâlneşti în fiecare zi la funcţionarul de la primărie, la cel de la guvern, la vecin, la colegi. O întâlneşti şi la oamenii puterii când nu eşti de acord cu ei …” şi a conchis judicios: „nenorocirea este că această logică a lipsei de logică nu ne ajută la nimic. Cu fiecare sclipire ne mai scufundăm un centimetru” (I, p.223). Pe de altă parte, Cornel Nistorescu a promovat un crez ce merită redat tot în cuvintele lui: “niciodată nu eşti stăpânul adevărului absolut. […] Oricât de priceput analist, comentator sau politician ai fi, îndoiala trebuie să te însoţească mereu. Certitudinile grosolane sfârşesc întotdeauna într-o mizerie cruntă. Cel mai adesea, ele micşorează creierul şi numai lipsa unor secreţii speciale face ca acestea să nu adauge pe creştetul oamenilor prea siguri şi câte o pereche de coarne (I, p.162)”. Îmbrăţişarea acestui crez îl onorează ca jurnalist şi ca cetăţean, iar pe întinsa suprafaţă a scrisului său îl vezi întruchipat.

În cele trei volume puse sub titlul În cazanul tranziţiei 1997-2000avem o cronică comentată a anilor zbuciumaţi ai guvernării Convenţiei Democratice, cu dificultăţi enorme şi paşi ce au schimbat fundamental societatea. Fiind unul dintre cei implicaţi în cele trei guverne ale perioadei, nu voi comenta, la rândul meu, aserţiunile sale, căci aş fi, în mod fatal, tributar trăirilor personale. Eu cred că se cuvin însă scoase în relief particularităţi ale jurnalisticii lui Cornel Nistorescu – un jurnalist stăpân pe tehnicile profesiei, dar şi pe valori ferme – şi împrejurarea că analizele sale, în teme majore, au fost confirmate de trecerea timpului.
A te adapta la împrejurări, vedem bine în jur, este deviza conducătoare pentru mulţi. Câţi nu s-au înrolat în acei ani în corul celor care cereau înlocuirea în funcţii a oricărei persoane care a însemnat ceva în regimul anterior? Cornel Nistorescu nu a făcut pasul, preferând să cunoască şi înţeleagă mai întâi istoria şi apoi să judece oamenii. Chiar în contextul în care criterii biografice treceau înaintea altor criterii, el a reacţionat lăudând insistent, de pildă, în 1997, “mutarea accentului dintr-un trecut încărcat într-un prezent dureros, dominat de nevoia de schimbare guvernată de competenţă, nu de patetism” (I, p.47). El nu a ezitat să fie răspicat, dintr-un motiv principial: “România are nevoie de justiţie ca de aer. Dacă greşelile sau speriaţii de ea vor reuşi să creeze doar imaginea unei răzbunări, atunci toată operaţiunea ar putea fi compromisă” (I, p.55). Oricum s-ar privi în urmă, nu se poate contesta că opţiunea sa a fost cea corectă.
Cu aceeaşi naturală intuiţie, Cornel Nistorescu a subliniat nevoia reprofilării personalului de reprezentare a ţării prin aducerea în roluri a celor ce pot sluji dezvoltarea, în primul rând cea economică. Și el ştie că de veleitari şi carierişti este plină lumea noastră şi că este nevoie de altceva. “Ambasadorii României în capitalele europene ar trebui – scria el – să fie mai puţin purtători de drapel spiritual şi mai mult deschizători de uşi capitonate pentru interesele noastre economice. La noi marea bătălie se joacă pe tărâm economic” (I, p.17). În agitata discuţie privind ocuparea funcţiilor de decizie, Cornel Nistorescu a apărat un principiu: “Progresul României este mai important decât trecutul unuia sau altuia dintre noi. Iar această nouă atitudine nu obligă pe nimeni să-şi uite suferinţele sau vinovăţiile” (I, p.47). Această opţiune s-a dovedit, prin reuşite şi eşecuri şi la orice comparaţie cu ţările cu istorie postbelică similară, sănătoasă.
Cornel Nistorescu a vorbit la timp de importanţa pentru democraţie – în care scopul principal nu este obţinerea puterii, ci prosperitatea comunităţii – a bunei tratări a opoziţiei. El a pledat, când a fost nevoie, pentru invitarea opoziţiei la negocieri. Cu atât mai mult atunci când a fost vorba de reformă la propriu, căci, “în fond, este o reformă care priveşte întreaga Românie, nu doar puterea şi electoratul acesteia” (I, p.28). Obiceiul ce avea să se instaleze – sub impresia care i-a înşelat pe mulţi, că în democraţie majoritatea ar fi nu numai mecanism de decizie, ci şi probă a adevărului sau dreptăţii – el l-a respins, pe bună dreptate, mereu. La un moment dat, el a arătat că “bucuria coaliţiei majoritare de a fi ridiculizat ieri în Cameră o moţiune a opoziţiei ar trebui, aşadar, să-i pună pe gânduri pe cei care şi-au arătat muşchii majorităţii” (I, p.111). Cornel Nistorescu a apărat o “relaţie de comunicare, de înţelegere, nu de alianţă, între putere şi opoziţie” (I, p.56) şi a pus, printre foarte puţinii jurnalişti de la noi, întrebarea încărcată de răspundere “de ce România este singura ţară din Est care are partide socialiste atât de anemice?” (I, p.68). El o putea prelungi uşor, în logica analizelor sale, cu întrebări precum „de ce liberalismul este prea puţin infuzat de cultură?” sau „de ce creştin-democraţia a rămas incipientă?”. Oricum, o întrebare, nu e nevoie să insistăm, ce bate, din nefericire, departe în timp!
Cu bună percepţie a nevoilor, el a cerut comunicare extinsă în societate, conform exigenţelor democraţiei (I, p.72) şi a semnalat riscul de a se dobândi tehnologie, dar de a funcţiona, instituţional, ca o “ţară africană” (I, p.97). Restituirea de proprietăţi şi privatizarea – procese fără de care tranziţia la societatea deschisă nu este posibilă – el le-a înţeles mai profund, cu dilemele lor faptice cu tot (restituirea caselor a văzut-o ca “un fel de război între surzi şi răniţi”, I, p.103), şi nu s-a abţinut să le examineze caatare. De aceea, când reforma ameninţa să se reducă la subiecte colaterale şi “ intra pe un calendar greşit” (II, p.156), el a argumentat că “ n-ar fi stricat totuşi o concentrare pe economie şi pe eradicarea corupţiei. După aceea ar fi fost mai uşor“ (I, p.183). Orice măsură trebuie să participe la relansarea şi consolidarea, nu la slăbirea economiei.
Accentuând importanţa economiei, Cornel Nistorescu a apărat opinia că schimbarea din România trebuie să fie înainte de toate una de atitudine, poate de cultură. “Oricâţi bani ar veni în România, fără o schimbare de atitudine, progresul societăţii şi al fiecăruia dintre noi nu poate fi decât întâmplător” (I, p.117). La rândul său, el a arătat că “importul de instituţii sau reînfiinţarea altora, dispărute pentru o vreme, nu rezolvă nimic. Sunt doar forme care aşteaptă un sens, un fond, un alt mod de a gândi, printr-un alt mod de a munci şi de a respecta legea” (I, p.119), şi a pledat pentru schimbarea cuprinzătoare a societăţii.
România s-a confruntat după 1989, ca şi alte ţări, cu abordarea trecutului, care trebuie reconstituit aşa cum a fost. Unii au urmărit în mod îndreptăţit înfăptuirea, fie şi tardivă, a dreptăţii. Au fost şi dintre aceia care au făcut din trecut suportul răfuielilor şi au crezut că, elucidând trecutul, dau soluţii la problemele prezentului. Lucid, Cornel Nistorescu a pledat pentru lămurirea fără rest a trecutului, dar a exprimat rezerve vis-à-vis de speranţa că deschiderea mult discutatelor dosare ale Securităţii duce, ca în alte ţări, la adevăr. “Accesul la dosare nu va genera decât clarificări necesare. Pentru fiecare dintre noi faţă de ceilalţi, dar mai ales în raport cu sine. Are şi o doză de nedreptate, pentru că urme adevărate ale colaborării cu securitatea au rămas mai ales la cei care au avut de suferit. La cei care au profitat cu vârf şi îndesat n-a rămas aproape nimic, şi aceştia scapă a doua oară şi zâmbesc şmechereşte” (II, p.49). Aceasta, pe lângă faptul că, în lupta politică, s-a recurs la orice fabricaţie pentru a limita audienţa rivalilor!
Cornel Nistorescu a formulat în editorialele sale variate consideraţii despre stilul vieţii politice din România. În multe locuri el a salutat iniţiativa, priceperea, onestitatea, fermitatea, dar, unde acestea lipseau vădit, a stigmatizat situaţiile. El a veştejit “amatorii fuduli” (II, p.89) instalaţi în funcţii, a vituperat “înţelegerea românească a democraţiei”, în virtutea căreia nu doar că nu se recrutează oameni capabili, ci “se rade totul” (II; p.106), a acuzat căderea frecventă în “neputinţa” ce “gripează” mecanismele (II; p.111), “superficialitatea” unora ajunşi la vârf (II, p.118), slaba pregătire şcolară (II, p.121), incapacitatea comunicării cu cetăţenii (II, p.162), vorbăria despre orice (III, p.23) lucrul la “nimereală” (III, p.162), ineficienţa (II, p.175). Cornel Nistorescu nu a ocolit alternativa “tehnocratică”, pe care o critică pentru “prestaţia discretă, neconvingătoare, nestructurată pe etape şi lipsită de curajul confruntării directe” (III, p.489). El nu a menajat nici disidenţa, care, “ajunsă în vârful piramidei, s-a îngrijit mai întâi de ea însăşi” (III, p.487), după ce “amatorismul” administrativ i-a devenit evident (III, p.486). Cornel Nistorescu lansa de fapt un apel: “ceva tot se mai poate schimba în România dacă în judecăţile noastre despre noi şi despre ceilalţi am trece mai des pe la examenul onoarei. Ceva îmi spune că pe scenă ar mai rămâne foarte puţini” (II, p.199). Iar acest apel a rămas, neîndoielnic, actual.
Unul dintre adevărurile desconsiderate în tranziţia românească a fost acela că mijloacele folosite în societatea anterioară, inclusiv cele aplicate pentru a demantela socialismul oriental, nu dau rezultate dacă se vrea articularea unei societăţi deschise. Acest adevăr este solid argumentat, încă de cei care, la mijlocul anilor optzeci, în publicaţii internaţionale, au anticipat tranziţia din Europa de Est şi i-au prescris paşii (vezi Guillermo O’Donnell, Philippe C.Schmitter, Transitions from Authoritarian Rule. Tentative Conclusions about Uncertain Democracies, The Johns Hopkins University Press, Baltimore and London, 1996). Din perspectiva editorialistului de cotidian, Cornel Nistorescu a criticat făţiş continuitatea dinspre reprimările vechiului regim spre cel nou. El a pus întrebarea mai mult decât retorică: “care este diferenţa între trimiterea pe capul cuiva a Securităţii, miliţiei, partidului şi cea a trimiterii Departamentului de Control? Doar una care ţine de epoci” (II, p.120), cu ecouri persistente. Cornel Nistorescu nu a încetat să pledeze pentru o ordine efectiv democratică, ce s-a rupt de tradiţia represiunii.
Discutarea perioadei Convenţiei Democratice atrage în analiză subiectul spinos al ţărănismului politic. Un partid cu obiectivul radical al restabilirii proprietăţii private şi schimbării societăţii, a rămas cu soluţii sumare în faţa necesarei reforme economice şi, apoi, cedând unor interese de grup, s-a prăbuşit în imaginea publică. Nimeni dintre jurnaliştii de prim-plan nu a tratat mai cu înţelegere, mai critic şi mai responsabil situaţia PNŢCD. Ţărăniştii, scrie Cornel Nistorescu, “pot alcătui o rotondă de statui vii, dar gestionarea unei societăţi este cu totul altceva” (I, p.291), încât “nepriceperea” în economie (I, p.317) şi lipsa de “luciditate” (III, 320) privind propria prestaţie i-au coborât de pe piedestal. Cornel Nistorescu avertiza că “sunt prea multe greşeli într-un singur an pentru a mai păstra poziţia de cavaler neprihănit al dreptăţii” (I, p.355), iar pregătirea celor care revendicau un anumit fundamentalism trebuia să fie mai solidă. “Ţărăniştii conduseseră cel mult un şantier de construcţii sau o asociaţie de locatari. Puţini dintre ei aveau experienţa economiei de piaţă şi ajunseseră vreodată în situaţia de a răspunde pentru lefurile a douăzeci de salariaţi” (I, p.420). Cornel Nistorescu nu numai că a tratat mai echitabil ţărănismul politic, dar avea de la început atitudinea potrivită pentru a o face.
Reflexiv, Cornel Nistorescu se află printre cei doi-trei jurnalişti de carieră care au evaluat corect răspunderile din societate pentru înaintări şi eşecuri. El a pledat inflexibil pentru presa liberă, dar aceasta nu l-a împiedicat să ia constant distanţă de pervertirea libertăţii. “În numele dreptului la informaţie şi al circulaţiei libere a acesteia, scrie el, omul contemporan este învăluit şi îmbătat cu bârfe şi speculaţii. De la ştire şi opinie, pe nesimţite, mass media a alunecat într-o adevărată industrie a bârfei. Și adeseori operează ca o putere care le controlează pe toate celelalte trei ale statului. În fapt ea stăpâneşte viaţa omului contemporan.Personal mi se pare prea mult” (I.p.225). A fi liber nu se poate despărţi de răspunderea pentru ce spui sau scrii.
Un autor, jurnalist sau nu, dacă este veritabil, se satisface nu atât cu orgoliul că a lovit în dreapta şi în stânga, cât cu mulţumirea că valorile în care a crezut sunt solide, iar analizele sub care şi-a pus semnătura se confirmă. După o controversă televizată în care nu părea să fi câştigat, Cornel Nistorescu scria: “singura mea consolare, spre sfârşitul emisiunii, indiferent cât de mult aş fi pierdut, era că viaţa îmi va da dreptate. Că adevărul va ieşi la iveală (I, p.67). Este o mărturisire tulburătoare, ce-i indică anvergura. El poate avea acum mulţumirea că, în numeroase teme abordate în volumele inspirat întitulate În cazanul tranziţiei 1997-2000, atitudinea şi mijloacele sale au apărat adevărul care a ieşit la iveală, chiar şi după mulţi ani.