O carte care destructurează
„conspiraţia tăcerii”

miercuri 2 sept. 2015

Teodor Brateş

Cât de atractivă poate să fie, pe rafturile unei librării (pentru că în vitrine nu prea s-a văzut), o carte intitulată dilematic „ROMÂNIA SUBIECT SAU OBIECT AL GEOPOLITICII?”. Este, însă, suficient să se citească subtitlul pentru ca interesul să crească exponenţial: „Lista lui Severin pe înţelesul tuturor”. Autorul cărţii, fost ministru al Reformei în guvernul Roman, fost ministru de externe în guvernul Ciorbea (de fapt, a fost în ambele cabinete şi viceprim-ministru), fost preşedinte al Adunării Parlamentare a OSCE, fost europarlamentar, pe numele său (admirat şi, deopotrivă, hulit) Adrian Severin, are ce să comunice (pe înţelesul tuturor): situaţii, întâmplări, personalităţi sau, pur şi simplu, personaje care, prin poziţiile deţinute, au influenţat, mai mult sau mai puţin semnificativ, destinul României, într-un context regional, european şi mondial complicat, aducător mereu şi mereu de provocări, de pericole şi, într-o mai mică măsură, de speranţe. De fapt, speranţele izvorăsc, deloc paradoxal, din ceea ce a reprezentat, reprezintă şi este de dorit să reprezinte autorul, nu numai cu amintirile lui, ci mai cu seamă cu expertiza şi caracterul unui politician „pur sânge”, deocamdată, sacrificat „pe altarul” unor interese şi jocuri cu totul şi cu totul reprobabile (ca să nu spun altfel, ceva mult mai dur).
NU E MOMENTUL. Câte nu s-au spus despre „lista lui Severin”, atunci, în septembrie 1997, şi de atunci, când mai intens, când mai atenuat? O vastă acţiune de manipulare a sedimentat în mintea unor concetăţeni ideea că – de fapt – nu a fost vorba despre nicio „listă”, că Adrian Severin a „inventat” întreaga poveste din moment ce nu a adus la cunoştinţa publicului numele celor pe care i-a definit drept „agenţi de influenţă” ai unor state străine. Cu toate că Adrian Severin a oferit numeroase explicaţii în legătură cu decizia sa de a nu da în vileag niciun nume de „agent de influenţă”, iar în cartea-dialog cu Gabriel Andreescu („Locurile unde se construieşte Europa”) a relatat, cu lux de amănunte, toată „tărăşenia”, nu prea a fost crezut că „lista” există într-adevăr, că nu a fost o… făcătură.
Ei bine, fostul preşedinte al României, Emil Constantinescu, în volumul masiv intitulat „Timpul dărâmării, timpul zidirii”, la pagina 409, afirmă fără echivoc:„Originalul listei lui Severin se află în casa de fier din spatele biroului meu”(însemnarea a fost datată 30 noiembrie 1998, seara, Palatul Cotroceni). Ce îi impută fostul şef al statului lui Adrian Severin, pe care îl numeşte „un ministru de externe excepţional”? Că nu era oportun, că nu era momentul să vorbească, să scrie despre „o asemenea listă”.
De câte ori, în cele mai diverse împrejurări, nu ne-a fost dat să auzim formula „nu e momentul”?! După ce citeşti cartea pe care o prezint, acum foarte pe scurt, în paginile „Economistului”, revine întrebarea: „era momentul ca Adrian Severin s-o publice în prestigioasa Editură Compania, acum, la anul de graţie 2015”?
DIRECT DE LA SURSĂ. Ca replică la întrebarea cu pricina, s-ar putea zice„oare când este momentul” să se spună mari şi crâncene adevăruri şi să se ofere celor interesaţi, dar în special factorilor decidenţi, nu numai din România, ci pe un spaţiu internaţional foarte cuprinzător, analize deosebit de pertinente şi, în special, folositoare, privind evoluţiile autohtone şi mondiale? Adrian Severin a considerat că – şi în prezent – „este momentul” să facă nu numai dezvăluiri de senzaţie (ca să recurg la un termen mai blând) cu scopul de a deschide ochii celor care vor să vadă şi să priceapă cam ce se întâmplă în lumea în care trăim (în care majoritatea se înscrie în categoria celor profund nemulţumiţi), ci şi să acţioneze în aşa fel, pe spaţii mai restrânse sau mai largi, cu metode dezirabile, dintre cele mai felurite, măcar pentru prevenirea unor catastrofe (dacă nu există suficientă voinţă şi putinţă de a schimba stările de fapt din prezent în direcţia cea bună).

Faptele pe care le prezintă Adrian Severin şi interpretarea lor nu sunt rezultanta unor meditaţii de cabinet, a unor reflecţii sugerate de cărţi (că doar cărţile din cărţi se scriu), ci a unei experienţe personale pe care – sunt convins – niciun alt concetăţean n-a avut norocul (sau ghinionul) s-o acumuleze în contactele nemijlocite – în primul rând – cu mai-marii lumii, de la vest spre est şi de la est spre vest, de la nord la sud şi de la sud la nord, fie că se numeau ori se numesc Bill Clinton sau Vladimir Putin, fie că au fost Papa Ioan Paul al II-lea ori Nelson Mandela. S-a aflat în plin conflict armat în Kosovo, Cecenia, Ucraina, a deschis calea unor negocieri utile în Belarus şi Albania, în Israel şi Hong Kong, a vizitat ţări de pe toate continentele, fie ca mesager al României, fie ca exponent al OSCE, iar în plan să zicem ideologic, ca membru de frunte al grupului democraţilor şi socialiştilor din Parlamentul European. Este imposibil de redat, în câteva pagini, seria contactelor sale internaţionale. Mă rezum la aceste notaţii ultragenerale, dar – cred – suficiente pentru a argumenta că una este să stai de vorbă cu oameni avizaţi, la cel mai înalt nivel, şi să constaţi la faţa locului fapte dintre cele mai concludente, şi alta să le afli prin tot felul de personaje, mai mult sau mai puţin dubioase, în special din spaţiul nostru autohton.
Din acest motiv, nu ezit să subliniez repetat importanţa unei cunoaşteri „direct de la sursă” pentru a te pronunţa, în cunoştinţă de cauză, asupra temelor abordate, în cele mai diverse prilejuri, la negocieri, de la tribuna forurilor europene şi mondiale, în presa din ţară şi de peste hotare. În acest context, este de reamintit că, în 2009, ziarele din majoritatea statelor membre ale UE vehiculau numele lui Adrian Severin drept cel mai credibil candidat pentru funcţia de Înalt Reprezentant al UE pentru Politica Externă şi de Securitate, un fel de ministru de externe al Uniunii Europene. Între timp, i s-a montat o provocare pentru a fi scos din joc. În conjunctura dată, a fost eliminat şi din cursa pentru preşedinţia grupului democraţilor şi socialiştilor din Parlamentul European. În ţară (şi, evident, nu numai) nu s-a bucurat nici măcar de prezumţia de nevinovăţie, aşa cum au procedat lideri de partid din alte state membre ale UE (vezi, de pildă, Spania). Nu mai insist asupra acestor aspecte deoarece rămâne încă vie speranţa că în curând i se va face dreptate şi va putea să dea întreaga măsură a capacităţii sale politice şi a tăriei de caracter ce-l definesc, chiar atunci când traversează momente deosebit de grele tocmai pentru că „nu se astâmpără” şi este consecvent convingerilor lui.
EXPECTATIVE VINOVATE. Cu toate că excepţional de interesanta carte apărută în Editura Compania are un potenţial de-a dreptul exploziv pentru trezirea interesului unui public foarte larg, din motive care pot fi destul de uşor intuite se află, în continuare, într-un con de umbră. Cu excepţia unui veritabil studiu al profesorului Andrei Marga, publicat de Cotidianul.ro, nu am cunoştinţa (e vina mea, desigur) ca un alt analist (să simplificăm lucrurile numindu-i analişti pe toţi cei în măsură a se pronunţa asupra unei asemenea cărţi) să fi găsit de cuviinţă să-şi spună părerea, oricât de critică, de „devastatoare” ar fi. Nu vreau să mă lansez în speculaţii referitoare la temeri, la laşităţi, la invidii, la idiosincrazii (etc., etc.), aşa că notez doar o stare de fapt extrem de depărtată de ceea ce înseamnă normalitatea unei vieţi publice.
Există, neîndoios, o „conspiraţie a tăcerii” în legătură cu Adrian Severin şi cu luările sale de poziţie, inclusiv cele aproape cotidiene, pe blogul propriu. Orice s-ar spune, cine-l citeşte nu poate să rămână indiferent. Dacă este să indic sursele „obiective” ale unui interes legitim faţă de cartea pe care o prezint (nu o recenzez, ci doar îmi permit unele notaţii de ziarist), ar fi necesare foarte multe pagini de revistă. În orice caz, nu doresc să povestesc nici măcar câteva întâmplări „din culise” de importanţă cu totul specială deoarece nu vreau să răpesc cititorilor plăcerea de a savura, în intimitatea lor, ineditul unor situaţii, fie tragice, fie comice, fie amestecate. În schimb, vorbind despre „conspiraţia tăcerii”, cred că este bine să enumăr unele dintre temele pe care le tratează Adrian Severin, atât prin faptele narate, cât şi prin aprecierea acestora.
Pe coperta a IV-a este un extras din articolul „De la ordinea neofeudală la ordinea colonială”, articol scris şi apărut la începutul lui noiembrie 2013: „România de azi nu (mai) este o democraţie naţională, ci o ordine neofeudală, care a fărâmiţat ţara într-o sumă de baronate, de oligarhii sau de grupuri de interese locale şi a transformat cetăţenii în iobagi, în supuşi ai unor potentaţi parohiali. Potentaţii abuzivi aflaţi la cârma respectivelor baronate, la rândul lor, au acceptat, ori chiar au căutat arbitrajul corupt şi coruptibil al unei conduceri centrale formate din «principi fără ţară». În ceea ce-i priveşte pe cei din urmă, spre a-şi păstra statutul şi a-şi perpetua sistemul de privilegii garantat de ei, aceştia au «închinat» teritoriul asupra căruia domnesc (dar pe care nu-l guvernează) străinătăţii, respectiv noilor imperii european şi euroatlantic. Protecţia externă (evident, generos compensată prin cedarea atributelor suveranităţii statale, dar şi controlului direct asupra celor mai strategice active/resurse autohtone) este menită să descurajeze sau să contrabalanseze contestările interne. Într-un atare context, şi în atari condiţii, naţiunea a devenit un teritoriu, poporul o populaţie, statul o colonie, cetăţeanul – un şerb, iar democraţia – o impostură”.
Un asemenea diagnostic de o sinceritate dezarmantă nu reprezintă (eventual) o colecţie de expresii inspirate, ci rezultanta unor analize extrem de cuprinzătoare şi de adânci în fiecare pagină a cărţii. Când în titlul unui alt articol Adrian Severin avertizează că „România este în pericol!” (articolul încheie cartea şi a fost scris la 9 iulie 2014), o face în deplină cunoştinţă de cauză. Dovada? Tot ceea ce a scris şi a întreprins de-a lungul întregii sale „cariere” nu numai politice, ci şi publicistice, nu numai în calitate de demnitar, ci şi de cetăţean, care nu vine de niciunde şi nu se îndreaptă spre nicăieri, ci un cetăţean al României, al Uniunii Europene, al lumii.
FRAGMENTUL ŞI ANSAMBLUL. Cartea este structurată în următoarele secţiuni: „Subminarea unei naţiuni; false modele, falsă politică, falsă istorie” (în care accentul se pune pe curentele de idei, pe tendinţele şi acţiunile clasei politice autohtone, în relaţiile ei cu – să zicem – marea politică europeană şi mondială, pe factorii interni – favorizaţi de conjuncturile externe care se constituie în frâne ale dezvoltării, ale unui progres real); „O criză cu impact global; textul şi pretextul «relaţia Ucraina-Rusia»” (în care se demonstrează, prin constatări la faţa locului, prin fapte şi date perfect verificabile, că avem de-a face cu o criză a ordinii globale); „O fotografie de grup neretuşată: noi alături de UE, Germania, SUA”(secţiune amplă în care sunt examinate, din foarte multe unghiuri de vedere, procese şi fenomene care au loc în spaţiul european şi euroatlantic prin care se atentează la exact ceea ce este mai preţios, o solidaritate reală, un curs spre consolidarea autenticelor valori ale democraţiei în numele cărora s-au constituit şi trebuie să funcţioneze optim structurile de alianţă în care România este parte integrantă); „Referendumul de la 29 iulie 2012; un cutremur naţional cu replici geopolitice” (100 de pagini consacrate stărilor de fapt din ţară, extrem de dureroase pentru majoritatea covârşitoare a concetăţenilor, considerându-se că, în realitate, am avut de-a face cu „o victorie a referendumului asupra poporului român”).
Asupra căror aspecte să ne oprim, din fiecare secţiune? Opţiunea este aproape imposibilă. De aceea, mult mai potrivit ar fi să relev unele păreri ale autorului, chiar dacă – în acest fel – s-ar pierde farmecul demonstraţiei, al argumentării şi s-ar trunchia unele idei de bază.
Bunăoară, Adrian Severin afirmă în articolul „Libertatea de a trage sfori politice”„aproape toate alegerile parlamentare şi prezidenţiale din România (în perioada post-decembristă, fireşte – n.n.) au cunoscut fenomenul implicării factorului extern prin metode manipulatorii. În unele cazuri, au dat mai mult sau mai puţin rezultatul dorit – în altele, nu. În 1990, «fenomenul Piaţa Universităţii» a avut, neîndoielnic, şi o asemenea componentă, deşi mulţi participanţi au fost duşi acolo de dorinţa împlinirii idealurilor revoluţiei anticomuniste şi antitotalitare”. Nu redau nici argumentele autorului în sprijinul aserţiunilor sale, nici în cazul alegerilor din 1990 şi nici în cel al următoarelor consultări electorale, tot din motivul enunţat, acela de a nu anula elementul surpriză pentru cititori.
Un spaţiu larg este rezervat ultimului deceniu, respectiv „regimului Băsescu”. În această privinţă, consider că este de datoria mea să readuc în memoria cititorului faptul că, la mai puţin de şase luni de la înscăunarea lui Traian Băsescu pe „tronul” de la Cotroceni, primul care a semnalat public derapajele noului şef al statului, lansând conceptul de „neocezarism”, a fost Adrian Severin. N-a făcut-o din considerente de ordin personal (de Traian Băsescu îl legau mulţi ani de prezenţă comună în conducerea PD, aşa că se cunoşteau reciproc foarte bine), ci dintr-o viziune autentic democratică. Au fost semnale „din faşă” privind unele tendinţe care aveau să ducă, în cele din urmă, la consecinţe extrem de grave. Cine l-a citit şi l-a ascultat atunci? Dar mai târziu? „Conspiraţia tăcerii” a funcţionat şi funcţionează fără cusur.
Pentru că tot vorbim despre „tăcere”, într-o analiză intitulată „Tăcerea Maidanului”Adrian Severin trece în revistă o serie de evenimente necunoscute până acum sau insuficient cunoscute, fapt ce-i permite să conchidă că, după fuga lui Victor Ianukovici, „Maidanul (din Kiev, capitala Ucrainei – n.n.) tăcea. O tăcere grea şi grăitoare. Pregătindu-se să petreacă o altă noapte sub corturile lor prăfuite, lângă plitele de campanie pe care tocmai îşi gătiseră o cină frugală, în spatele «gardurilor» constituite din anvelope uzate, scânduri luate cine ştie de unde şi pietre scoase din caldarâm, oamenii se mişcau muţi, cu gesturi parcă filmate cu încetinitorul sau stăteau, gânditori, cu privirile în pământ. Pe de o parte, era tăcerea celor care ştiu că o eventuală întoarcere acasă înseamnă abandonarea statutului de eroi (…). Pe de altă parte, cu cuvintele lor mi-au împărtăşit convingerea că se află în faţa unei potemkinade revoluţionare, a unei schimbări de tip ghepardian, menită să ascundă tocmai lipsa de schimbare”.
Pătrunzătoarele observaţii au fost emise „la faţa locului”, iar descrierea este de natură a spune ceva serios, profund despre „Euromaidanul” din centrul Kievului. Mai important este, însă, faptul că Adrian Severin analizează până la efectele ultime conflictul din Ucraina şi în legătură cu acest stat, iar concluziile nu sunt dintre cele mai optimiste din extrem de multe motive pe care le expune pe larg.
Bineînţeles, cititorul este interesat în cel mai înalt grad de ceea ce relatează Adrian Severin din „culisele” conflictelor politice şi economico-sociale interne, modul în care „vede” ceea ce s-a întâmplat la referendumul din 2012 şi ceea ce se întâmplă în continuare. Să recurg – şi aici – la un citat concludent: „Ajuns la putere cu sprijin străin (modul misterios în care au pierdut confruntările electorale cu Traian Băsescu atât Adrian Năstase, cât şi Mircea Geoană este suspect de intervenţii externe mai mult sau mai puţin morale şi intelectuale, bănuială legitimată şi întărită de felul în care intervenţia externă făţişă a anulat rezultatele referendumului din 2012), preşedintele Băsescu a urmat, foarte probabil, două trasee politice. Iniţial, este de presupus că, în ciuda angajamentelor externe asumate, a dorit să fie (şi) lider naţional (…). N-a putut s-o facă. Astfel, preşedinţia lui Traian Băsescu s-a înscris pe un al doilea curs, contrar interesului naţional sau fără legătură cu acesta”.
Mai tranşant nici că se putea prezenta o stare de fapt atât de gravă.
Nu pot încheia această sumară prezentare fără a menţiona desele referiri ale autorului la situaţia economică a României, la „mersul economiei” comunitare şi mondiale. Deşi de profesie jurist, cunoştinţele sale economice sunt remarcabile nu numai datorită faptului că este specializat în dreptul comercial internaţional. Atât în activitatea profesională antedecembristă, cât – mai ales – în ultimul sfert de secol, s-a ocupat nemijlocit de analiza evoluţiilor economice, iar contactul direct cu mari economişti, de anvergură mondială, i-a permis să cunoască şi să înţeleagă „cum vin lucrurile de se leagă” cu raporturile dintre economie şi politică şi viceversa. Găsim în cartea sa observaţii pertinente în privinţa crizei globale, a contradicţiilor dintre puteri şi diferite zone ale lumii legate de gestionarea resurselor, de opţiunile doctrinare în materie de economie. Chiar dacă, la prima vedere, asemenea consideraţii nu au un grad prea mare de atractivitate, Adrian Severin ştie să capteze interesul deoarece situează asemenea teme în teritoriul preocupărilor cotidiene ale concetăţenilor noştri. De altfel, este o caracteristică a întregii cărţi care conferă lecturii acel nivel de interes pe care chiar „abstracţiunile” cele mai flagrante devin „materie primă” pentru reflecţii utile.
Nu este cazul să polemizez cu cei care, din rea-credinţă ori ignoranţă, şi-au format păreri „proprii” despre autor. De regulă, asemenea păreri sunt efectul unor abile dezinformări şi manipulări. Dacă, însă, există dorinţa sinceră de a pricepe despre ce a scris Adrian Severin în această carte, sunt convins că multe prejudecăţi, dar şi multe neclarităţi se vor risipi. Dar, bineînţeles, trebuie să existe indispensabiladorinţă.

Text preluat pe site-ul www.economistul.ro

Lasati un comentariu

Comentariu