Petru Romoşan

A pretinde că guvernul lui Dacian Julien Cioloş e un guvern tehnocrat e o gravă mistificare. Tot ceardaşul recent cu tehnocraţia ne arată doar cât de primitivă e analiza politică băştinaşă. Şi mai ales cât de uşor se fură orice în România, până şi ideile inutile, ba chiar periculoase. Nici comparaţiile cu „tehnocraţii” anteriori – Stolojan şi Isărescu – nu ne duc prea departe. De altfel, dacă le-am cere „profesorilor”, „sociologilor”, „analiştilor” care şi dorm pe sticla televizoarelor câteva referinţe despre tehnocraţie, n-ar fi capabili să ne dea măcar două-trei titluri majore. Fonfăială multă, conţinut zero.
Pentru cei care cunosc cât de cât CV-urile reale ale noilor miniştri, e limpede – crystal clear ! – că avem de-a face cu un guvern de birocraţi şi securişti. E bine ? E rău ? Pentru prima dată după 25 de ani, contextul poate fi mai degrabă favorabil unui guvern de securişti decât unui guvern de politicieni amatori şi corupţi. Prioritară începe să devină oficial securitatea populaţiei României în epoca sumbră în care am intrat, cea a marilor migraţii, a atentatelor de toate felurile, a insecurităţii economice cronice. Asta e, democraţia îşi cam dă duhul peste tot în Europa, suntem şi noi în trend… Atât birocraţii, cât şi securiştii din guvernul „tehnocrat” Cioloş sunt binecunoscuţi. Se poate greşi doar în sensul că s-ar putea să avem mai mulţi securişti decât au fost deja număraţi, dar numai cu jumătate de gură, cu sfială.
Despre premierul Dacian Cioloş nu ştim prea multe, cu excepţia unor informaţii/zvonuri-bombă (nepotul Vulpii – generalul Virgil Ardelean –, contactele prea apropiate cu Monsanto şi Pioneer, participarea la MISA, un tată maior de Miliţie etc.). La prima vedere, fără argumente concrete, doar poate reacţiile prompte la criticile care i-au fost aduse în zilele formării guvernului, Dacian Cioloş, graţie şi experienţei sale de comisar european, nu are cum să fie mai rău decât „tehnocraţii” – de fapt, funcţionarii – de provenienţă comunistă Stolojan şi Isărescu. Singura mare problemă e că timpurile sunt mult mai grele şi că România e secătuită de guvernări succesive incompetente şi chiar banditeşti, inclusiv cei zece ani de băsism devastator. Desigur, aceste nenorociri nu-i pot fi imputate lui Dacian Cioloş, dar guvernul său va trebui să facă faţă la consecinţele lor.
Dar adevărata, marea slăbiciune a guvernului Cioloş, pe lângă propagandistul pretenţios şi găunos Vasile Dâncu, un fel de Elena Udrea masculină la Dezvoltare, e chiar Klaus Iohannis, preşedintele care l-a numit pe Cioloş. Deşi probabil vom afla cândva că acest guvern e mai degrabă al lui Traian Băsescu, Mihai Răzvan Ungureanu şi SIE. Ca şi Klaus Iohannis, de altfel. Dar conspiratorii vizaţi aici vor sări ca arşi şi vor spune că asta ţine de teoria conspiraţiei. Cu câteva excepţii notabile, în primul rând cea a lui Ion Cristoiu, jurnaliştii noştri se întrec în analize obediente la inadecvatul, lamentabilul nostru preşedinte, un speculator imobiliar amator prins deja definitiv şi irevocabil cu mâţa în sac. Cum a observat pe tăcute toată presa noastră, Klaus Iohannis şi-a ţinut cuvântul dat lui Cătălin Predoiu – de fapt, PDL-ului şi alegătorilor lui – şi l-a numit prim-ministru. La fel cum i-a fost loial lui Crin Antonescu, care l-a adus din minusculul şi regionalul Forum Democrat German de la Sibiu în PNL şi i-a deschis calea spre Cotroceni. De asemenea, Klaus Iohannis şi-a ţinut cuvântul şi faţă de noul PNL (PDL + PNL : Alina Gorghiu, Vasile Blaga, Teodor Atanasiu, Andreea Paul Vass, Marian Petrache, Ludovic Orban etc.) şi s-a înţeles cu Liviu Dragnea să dea PSD-ului un viceprim-ministru, secretari de stat, şefi de agenţii şi toate cele. Aviz tuturor amatorilor de viitor partid prezidenţial…
„Gândirea” politică a lui Klaus Iohannis seamană ca două picături de apă cu gândirea politică a lui Traian Băsescu. Asta numai dacă nu cumva aceste hotărâri cinice sunt luate personal de Traian Băsescu şi de echipa pe care şi-a construit-o în instituţiile de forţă timp de zece ani. Parcursul de tip „raţiune de stat” implacabilă a lui Klaus Iohannis pare clocit mai degrabă de un implacabil aparat de stat milităros decât de fostul primar al Sibiului, modestul nostru preşedinte „broker” de real estate. Şi nici caraghiosul traseist Dan Mihalache, un soi de aparatcic gogolian, nu pare să fie urmaşul lui Richelieu.
Ne-am întors în 1990, la vremea când Securitatea inventa cu greutate o nouă adunătura politică democratică, trimiţându-şi agenţii şi informatorii în CPUN supranumerar. În România, partidele şi Parlamentul au fost puse în paranteză pentru o vreme. Se aşteaptă figuri politice noi şi chiar un nou partid, probabil prezidenţial. Asemenea lui Papademos în Grecia şi lui Monti în Italia, Dacian Cioloş, ca un ardelean serios, va încerca să facă totul. Sarcina lui pare însă o misiune imposibilă.