Petru Romoşan       

Imediat după ce s-au încheiat alegerile parlamentare din decembrie 2016 s-a declanşat campania prezidenţială pentru 2019. Ostilităţile au fost deschise de preşedintele în funcţie, Klaus Iohannis, care s-a opus prin toate mijloacele numirii unui nou guvern. Deşi PSD-ul, condus de Liviu Dragnea, câştigase alegerile fără drept de apel şi, împreună cu micul partid ALDE, zis liberal, al lui Călin Popescu Tăriceanu, avea o majoritate confortabilă în Parlament. După ce s-a încropit, cu îmbrânceli şi înjurături, noul guvern, a început cu adevărat războiul politic. Klaus Iohannis, preşedinte, deci primul chemat să respecte legile ţării, a participat la o manifestaţie neautorizată în Piaţa Universităţii, anti-PSD şi Dragnea, şi i-a încurajat pe tinerii manifestanţi să încalce mai departe legea. Cu televiziunile după el.
A fost apoi rândul lui Dragnea. Şi-a pus la treabă prim-ministrul marionetă şi guvernul său de paie să fabrice o ordonanţă de urgenţă care sa-l spele direct şi personal de condamnarea anterioară şi de condamnările viitoare. Pe el, dar şi pe numeroşii lui acoliţi, din toate partidele, din puşcării sau în curs de a ajunge acolo. Oricât încearcă propaganda PSD să spună că negrul e alb şi albul e negru, în această privinţă, manifestanţii din ultimele două săptămâni, uneori până la suta de mii, au toată dreptatea.
Klaus Iohannis a revenit şi a ţinut în Parlamentul aproape gol un discurs violent, nedemocratic, instituindu-se ca proprietarul unic al dreptăţii, justiţiei, adevărului, democraţiei şi poporului, „dragilor”, care amintea de conferinţele legionare. De fapt, Klaus Iohannis provine din Forumul Democrat German din România (FDGR), care este moştenitorul moral dar, după informaţii recente (Radu Golban), şi succesorul imobiliar al Grupului Etnic German (Nationalsozialistische Arbeiterpartei der Deutschen Volksgruppe in Rumänien). Taberele, una foarte la stânga, neocomunistă, deci totalitară, şi una foarte la dreapta, postlegionară, deci tot totalitară (singura moştenire reală lăsată de partidele interbelice vine de la Legiune – chiar PCR a folosit masiv sub Ceauşescu această resursă).
Se impune aici o paranteză mai lungă. La sfârşitul anilor ’60, Securitatea comunistă a început recrutarea pe scară largă a foştilor legionari stabiliţi în Spania, Statele Unite şi Italia. Cei mai mulţi se găseau în Spania şi-i aveau ca lideri pe Horia Sima (capul istoric al partidului) şi pe celebrul scriitor Vintilă Horia ca intelectual remarcabil de dreapta. Adrian Păunescu a fost trimis să-l „recruteze” pe Mircea Eliade la Chicago. Rezultatul a fost pe dos : Adrian Păunescu s-a întors fără Mircea Eliade dar proamerican. În anii ’70, Edgar Papu devenea, cu voie de la partid, apostolul protocronismului. Foştii legionari, mult mai experimentaţi în politică şi oameni cu carte, îi recrutaseră ei pe tinerii securişti : „Căpitane, nu fi trist, Garda merge înainte cu Partidul Comunist !” Tinerii securişti de ieri sunt maeştrii securiştilor mai tineri de azi. Mai e de amintit şi ruptura produsă chiar în familia lui Ceauşescu. El devenise un comunist ultranaţionalist sub influenţa legionarilor (aşa a devenit Ceauşescu naţionalist !), iar ea, Elena, Cabinetul 2, rămăsese stalinist-leninistă şi moscovită sub puternica influenţă a prietenei sale Gizela Vass.
PSD, moştenitorul FSN alături de PD, moştenitorul PCR, nu reuşeşte nicicum să iasă de sub umbra comunistă care-l urmăreşte până azi. Dar iată că şi dreapta românească, după peripeţiile şi eşecurile patente ale urmaşilor partidelor istorice, ţărăniştii şi liberalii (despre PNL, după fuziunea cu partidul neosecurist PDL, se poate vorbi tot la timpul trecut), prin manifestaţiile maximaliste din Piaţa Victoriei, cu marşuri ameninţătoare la sediul PSD, la CNA, la Ministerul Justiţiei, la Avocatul Poporului, începe să amintească periculos de anii ’30 şi de mândrul Căpitan. Noul Şef se cheamă azi Klaus Iohannis, a trecut, după procese câştigate, în proprietatea Forumului Democrat German din România activele fostului Grup Etnic German şi, împreună cu adunătura vociferantă PNL (PNL+PDL) şi noul ciudat partid creat de forţe obscure USR, a mutat politica în stradă, iar Parlamentul României e folosit ca dormitor de nişte zurbagii (parlamentari totuşi).

Au existat semne premergătoare. PNL, noul partid prezidenţial al lui Klaus Iohannis, controlat total de oamenii lui Băsescu, fostul preşedinte, cei care l-au făcut preşedinte pe Iohannis în condiţii dintre cele mai dubioase, l-au propus temporar candidat la primaria Capitalei pe Marian Munteanu, om cu convingeri foarte la dreapta. Nici azi nu ştim care a fost contrapartida pentru care alt impostor, un fost profesor de istorie, Crin Antonescu, s-a retras în plină glorie de la şefia PNL şi din candidatura la preşedinţie în care stătuse zgomotos pe televiziuni vreo doi ani. Discursul lui Klaus Iohannis din Parlament i-a trezit pe mulţi. Până mai ieri mutulică, stângaci, monosilabic, în afara rolului prezidenţial, noul Şef a ţinut un discurs foarte talentat dar care lasă să se audă prea mult lecturi recente din Mein Kampf, „dragilor”. Desigur, Klaus Iohannis nu are încă mustăcioara aferentă.
PSD încearcă să facă dreptate pensionarilor, salariaţilor, mai ales celor cu venituri mici, dar şi profesorilor, medicilor, actorilor, clasei medii în general, încearcă să reţină în ţară ceva din banii pe care multinaţionalele îi expatriază într-o mare veselie. Este un partid destul de la stânga, cu unele accente naţionale, de fapt, protecţionist şi rezervat faţă de globalismul atotbiruitor. Partidul de Foarte Dreapta, ipotetic, al lui Klaus Iohannis şi al instituţiilor de forţă, al binomului, pare moştenitorul partidului lui Zelea Codreanu şi, mai ales, al lui Horia Sima, deşi, pentru exterior, abundă în opţiuni globaliste bazate pe un liber-schimb deşănţat.
Ideologii de azi ai foarte dreptei, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, H.-R. Patapievici, Mircea Cărtărescu, urmaţi de o armată de propagandişti, acoperiţi sau descoperiţi, ziarişti, scriitori, oameni de media, se revendică pe faţă de la scriitorul Mircea Eliade şi filosoful Emil Cioran (cel cu Schimbarea la faţă a României şi Pe culmile disperării). Coluziunea lui Eliade şi Cioran cu Mişcarea Legionară nu mai are nevoie de probe noi. Ultimele texte ale lui Gabriel Liiceanu amintesc flagrant violenţa unor texte ale lui Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Ernest Bernea şi comparşii dinainte (Nae Ionescu) şi din timpul guvernării legionare. Cuvântul, Buna Vestire, Sfarmă Piatră, Gândirea, Floarea de foc ne defilează din nou prin faţa ochilor. Eram atunci aliaţii Germaniei, de fapt, sub ocupaţie germană.
În sfârşit, în România se întrevede Ersatz-ul unei democraţii : avem două tabere ! Din păcate, ele se profilează ca ireconciliabile, incapabile de vreun compromis înaintemergător. O „partidă”, cea de stânga, are o marcată provenienţă răsăriteană, rusă. Cealaltă „partidă”, deja angajată foarte la dreapta, îşi arată, la rândul ei, din ce în ce mai clar provenienţa germană. „Panglicile” proeuropene şi proatlantiste nu mai acoperă adevărul din ce în ce mai evident. Dintre Klaus Iohannis şi Liviu Dragnea va mai rămâne în picioare în 2019 doar unul. Deocamdată, şansele par a fi toate de partea preşedintelui în funcţie. În anii următori, tinerii care se uită spre politică vor avea de ales între un fel de neocomunişti şi un fel de neolegionari. Ce vor alege ? În afara celor care vor continua să părăsească România. Deci cine va fi preşedintele României în 2019 ? Klaus Iohannis sau Liviu Dragnea ? Sau amândoi vor fi în 2019 deja condamnaţi definitiv în vreunul din multele lor dosare ?