Petru Romoşan       

Decesul generalului-colonel Iulian Vlad, ultimul şef al mult temutei Securităţi, continuă să facă valuri şi să producă reacţii neaşteptat de violente. De ce nu a fost atacat generalul atât de radical pe când încă trăia ? De frică ? Cunoscuse prea multe dosare şi cariere ? Se dă liber la anumite dosare abia după ce ele devin inoperante prin dispariţia celui vizat ? Ultimele atacuri la adresa generalului defunct le-am găsit în Observator cultural, aparent finanţat de celebrul avocat Gheorghe Muşat, el însuşi fost ofiţer de Securitate (ofiţer de-a dreptul, nu vreun amărât de colaborator, cum fusese acuzat : „Am fost ofiţer de contraspionaj timp de 12 ani, dar mi-am dat demisia pentru că mă „sufocam”) în anii târzii şi siniştri ai comunismului. Eu însumi am fost atacat într-un interviu şi o serie de articole – interviul mi-a fost luat de anchetatorul improvizat Ovidiu Şimonca. Observator cultural – ca şi Cotidianul (al presupusului meu prieten Cornel Nistorescu), Adevărul, Evenimentul zilei, România liberă şi altele – nu a considerat necesar să anunţe că am câştigat procesul intentat mie de CNSAS la Curtea de Apel şi la Înalta Curte, în urma căruia se statua că nu colaborasem cu Securitatea, după ce expandaseră subiectul presupusei mele colaborări dincolo de orice justificări raţionale, căci după 1989 n-am fost niciodată angajat al statului. Dar, mă rog, calitatea şi responsabilitatea morală a presei şi a ziariştilor care o fac sunt deja binecunoscute.
Marius Oprea, un prea celebru luptător împotriva comunismului şi a Securităţii, braţul armat al comuniştilor, îşi continuă analizele asupra Revoltei de la Braşov din noiembrie 1987, el însuşi fiind braşovean. Deocamdată, Marius Oprea nu aduce informaţii şi probe noi despre implicarea directă a generalului Iulian Vlad, şeful DSS, numit în funcţie cu o lună şi ceva înainte de evenimente. La faţa locului, la Braşov, din partea Securităţii a fost trimis generalul-maior Emil Macri, iar din partea Ministerului de Interne, sub cupola căruia se găsea şi Securitatea, a fost trimis generalul-locotenent Constantin Nuţă, şeful Inspectoratului General al Miliţiei. Generalul Emil Macri, acelaşi care condusese în urmă cu zece ani (împreună cu generalul Iulian Vlad, şeful contraspionajului la acea dată) şi ancheta în legătură cu dezertarea/defectarea/trădarea lui Ion Mihai Pacepa, precum şi pe aceea privitoare la Greva din Valea Jiului din 1977 (împreună cu Tudor Postelnicu), era o piesă importantă a sistemului represiv – în 1989 era şef al Direcţiei contrainformaţii economice din DSS, Direcţia a II-a a Securităţii. Marius Oprea, un istoric amator, dar un activist foarte agitat şi vocal, împărţind indulgenţe şi aplicând afurisenii (am beneficiat şi eu de cele din urmă, foarte agresive, dar complet nemeritate), ne spune că Iulian Vlad urmărea totul de la Bucureşti. Lucrul e indiscutabil, cum la fel de evident e că şi Ceauşeştii urmăreau aceleaşi evenimente, tot de la Bucureşti, pentru că problema era una eminamente politică şi a fost „rezolvată” de conducerea politică. După alte informaţii trecute cu vederea de istoricul improvizat Marius Oprea, cel care dirija practic de la Bucureşti operaţiunile era Tudor Postelnicu, ministrul de Interne, iar acesta se baza, ca de obicei, mai ales pe Miliţie. Dacă vrea să fie pertinent, Marius Oprea trebuie să găsească probe despre eventuale încălcări ale legilor din epocă imputabile lui Iulian Vlad. Oricum, activistul Oprea anunţă şi o nouă carte despre Revolta de la Braşov din noiembrie 1987, iar actualul director al SRI, Eduard Hellvig, a promis că se va ocupa personal de clarificarea acestui teribil şi dureros dosar.

De ce este atât de detestată Securitatea comunistă, care într-o prea mare măsură este continuată şi de „Binomul” actual (SRI + Procuratură, cu precădere DNA) ? Să facem puţină istorie. Securitatea comunistă a fost pusă pe picioare de NKVD şi de celelalte servicii speciale sovietice (ruseşti) şi a rămas „agăţată”, penetrată, folosită de Marele Frate de la Răsărit, în ciuda mult trâmbiţatelor înnoiri şi reforme în spirit naţional, până în 1989. Lucrul cel mai grav, pe care instituţia nu-l recunoaşte, e că recrutarea de informatori, agenţi, ofiţeri nu se făcea doar pentru interese româneşti, ci mulţi dintre aceştia erau cedaţi Marelui Frate. Cum se poate explica altfel numărul foarte mare de spioni români în SUA, repoşat nouă direct de americani în 1990, când, de fapt, SUA era un teritoriu rezervat al KGB şi, probabil, al GRU ? („Spionajul României nu a folosit Venezuela sau Mexic şi, în general, ţările din America Latină pentru „acomodarea” agenţilor cu destinaţie SUA sau Canada, deoarece spaţiile respective erau fieful KGB” – Aurel I. Rogojan, Fereastra serviciilor secrete, Editura Compania, Bucureşti, 2011) Pe acei spioni îi recrutaseră ruşii direct în România sau fuseseră înainte recrutaţi de serviciile româneşti şi cedaţi apoi spre folosinţă serviciilor sovietice ?
În Regatul Unit sau în Israel, e o mare onoare să faci parte din serviciile secrete şi să-ţi serveşti ţara în prima linie. De ce se fereau ca de dracu’ cei mai buni români, cei mai recomandabili pentru o asemenea întreprindere să lucreze pentru Securitate sau să se înscrie în Partidul Comunist ? Pentru că ştiau, bănuiau, intuiau confuz că, de fapt, nu lucrează pentru ţara lor, ci pentru un sistem politic de ocupaţie, ale cărui activităţi vizibile prin consecinţele lor nu inspirau decât groază, silă şi dispreţ. Apariţia lui Cozmin Guşă, despre care Internetul geme de ipoteze KGB/GRU, la înmormântarea generalului Iulian Vlad, cu o cuvântare funebră patetică, a surprins şi a tulburat destui ofiţeri prezenţi. În numele cui a vorbit acolo Cozmin Guşă ? Căci, date fiind circumstanţele, nu putea vorbi doar în nume personal. Desigur, pentru corectitudine, să amintim aici şi declaraţia lui Cozmin Guşă după care el e doar „foarte civil” (în interviul luat de Adrian Criş în eBihoreanul la 5 iulie 2013). După multe informaţii publice, Cozmin Guşă a reprezentat interesele Mechel în România, iar Mechel ar fi fost reprezentat de un fost ofiţer GRU. În acelaşi timp, Cozmin Guşă a moştenit în mod bizar televiziunea Realitatea TV de la Sorin Ovidiu Vântu, pomenit şi el ca un om cu relaţii estice. Mai au vreo legătură serviciile noastre secrete cu faimoasele instituţii ruseşti similare, altele decât inevitabilele contacte ale tuturor cu toţi care se practică în toată lumea ? E o întrebare la care nimeni nu pare să aibă vreun răspuns. Iar această întrebare se pune cu atât mai mult cu cât lucrurile nu prea funcţionează în România, de fapt, merg foarte rău.
Anul viitor vom sărbători, probabil, cu mare fast centenarul unirii Transilvaniei cu România. Manifestările vor fi organizate sub conducerea pitorescului nostru prim-ministru de azi, Mihai Tudose, numit de denigratori şi „Terente de Brăila” sau „Star Trek”, asistat de şi mai pitorescul său consilier, Felix Rache, învestit cu toate prerogativele. De la Ionel Brătianu, Iuliu Maniu, Petru Groza şi până la Mihai Tudose şi Felix Rache e totuşi o cale prea lungă, pe care nu poţi să n-o observi. Deşi e ştiut că asemenea aniversări au bugete serioase şi, după toate probabilităţile, pe cei mai „pragmatici” îi interesează doar bugetele, festivităţile formale şi kitsch fiind de multă vreme regula în tranziţie. Manifestările de anul viitor îi vor avea în frunte şi pe Klaus Iohannis, supranumit de detractori şi „Frankenstein”, şi pe Eduard Hellvig, directorul SRI, deocamdată fără poreclă. Se zvoneşte, dacă n-o fi vreun conspiraţionism ieftin, că Iohannis şi Hellvig, când se întâlnesc, îşi vorbesc în germană sau, mă rog, într-o săsească-şvăbească vernaculară. Vor folosi între ei acelaşi idiom şi la serbările centenarului de la anul ?
Dar ce legătură există între generalul Iulian Vlad, Marius Oprea, Gheorghe Muşat, Cozmin Guşă, Mihai Tudose, Felix Rache, Eduard Hellvig şi Klaus Iohannis ? La prima vedere, nici una. Dar starea deplorabilă de azi a naţiunii române poate lega pe oricine de oricine din sfera publică pentru a explica, fie şi conspiraţionist, drumul tragic al unui popor, ieşirea lui din istorie pe uşile altfel somptuoase ale Uniunii Europene şi ale NATO. Românii, din nefericire, seamănă din ce în ce mai mult cu urşii panda, care se împuţinează ineluctabil de la un an la altul.