Petru Romoşan       

De ce figurile cele mai pure, cele mai consistente ale istoriei românilor, de la reprezentanţii Şcolii Ardelene – Petru Maior, Gheorghe Şincai, Samuil Micu, Ion Budai-Deleanu –, până la Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, I.C. Brătianu, fondatorul, Mihail Kogălniceanu, Mihai Eminescu, Titu Maiorescu, şi ajungând la Octavian Goga, Vasile Pârvan, Dimitrie Gusti, Mircea Vulcănescu, Gheorghe Brătianu, par cu toţii inactuali şi inutili pentru anul 2017, nu sunt reeditaţi modern şi contemporan, par că nu mai au nici o legătură cu România de astăzi ? Simplu de tot : pentru că în România de astăzi fojgăie cu program infractori de toate gradele, trădători de toate orizonturile, corupţi irecuperabili, hoţi dovediţi, impostori, incompetenţi. De fapt, nimeni nu mai e la locul său. Inginerii sunt ziarişti fanatici, preoţii sunt vedete de muzică populară, ospătarii sunt deputaţi şi senatori, şoferii şi gărzile de corp sunt oameni de afaceri şi colecţionari de artă etc., etc. Cine să mai lucreze şi să tipărească biografiile martirilor şi eroilor neamului românesc, cum sunt Horea, Cloşca şi Crişan, Avram Iancu, străbunul Decebal sau mai apropiatul de noi boier Vasile Alecsandri ? Ordinul pe unităţi e la distrugere şi deriziune, contra burse, călătorii, joburi şi spaţiu editorial pentru tot felul de gunoaie. Iar molusca editorială Vladimir Tismăneanu (expresia unui editor nefericit al său) s-a transformat, dintr-un leninist expandat şi turbat, într-un neomonarhist pentru eternitate. Şi cu Tismăneanu deodată, alţi intelectuali ai lui Băsescu se reciclează în conservatori stilaţi după 15 ani de neoliberalism furibund, antinaţional.
La recentul târg de carte, imensa mizerie românească a dat din nou pe dinafară, încununând o tradiţie locală aberantă şi confuză, în care nimeni nu ştie bine ce face, dacă se vând cărţi cu discounturi-record, dacă se mestecă idei sau se lansează autori sau se face obligatoriul act de prezenţă. În tradiţia instalată în bâlbâiala şi sărăcia primilor ani de după 1989, violenţa, absurdul, indecenţa au atins noi culmi de barbarie. Pentru a înţelege mecanica profundă a acestei mizerii, ni se pare util să revenim la Rezoluţia Comitetului Executiv Naţional al PSD, principalul partid de guvernământ. Pentru că Rezoluţia conducerii executive a PSD poate băga în sperieţi pe orice cetăţean român mai slab de înger. Cetăţeanul român cu drept de vot are, în sfârşit, o explicaţie oficială pentru plecarea, de fapt, fuga peste graniţă a mai mult de 4 milioane de conaţionali. Şi are şi o explicaţie a dificultăţilor cotidiene cu care se confruntă aproape fiecare român care nu a apucat încă să părăsească ţara.

Iată câteva fragmente din Rezoluţia PSD, partid care domină Parlamentul şi dă majoritatea membrilor Guvernului : „PSD a analizat situaţia tensionată prezentă în spaţiul public din cauza numeroaselor informaţii despre abuzurile grave ale unor persoane care activează, au condus sau încă mai conduc instituţii publice de forţă şi care indică în mod clar existenţa unui aşa-numit „Stat Paralel şi Ilegitim”, care încearcă să preia controlul asupra puterii politice, legitim constituită prin alegeri libere şi corecte, reprezentând un pericol de natură să îngrijoreze opinia publică.” Precum şi : „Rezultă că „Statul Paralel şi Ilegitim” foloseşte resursele financiare publice şi instrumentele specifice autorităţii de stat pentru a-i intimida, şantaja sau a-i înlătura pe decidenţii politici” . Şi încă : „În pofida tuturor presiunilor şi ameninţărilor, au existat posturi de radio şi televiziune, ziare şi publicaţii care au avut curajul să dezvăluie abuzurile ,,Statului Paralel şi Ilegitim’’ şi mecanismele prin care acesta încearcă să confişte puterea legitim aleasă.”
Dar, dacă avem un stat ilegitim şi paralel care cangrenează grav întreaga societate, inclusiv comunicarea prin radio, televiziuni şi presă, înseamnă că avem acelaşi stat ilegitim şi paralel şi în domeniul publicării cărţii, al editurilor. Poate că aşa se pot explica şi recentele scandaluri de la ultimul târg de carte, cu violenţe, cu imposturi, cu minciuni de cele două părţi sau chiar mai multe aflate în actualul război româno-român. De fapt, grupuri infracţionale organizate în lupta pentru ciolanul naţional. Se vorbeşte în târg – în târgul general, nu numai în cel de carte – că una dintre importantele edituri aflate în conflict s-ar adăpa de la fondurile prea generoase pe care SRI le obţine an de an de la bugetul de stat. Fonduri obţinute de SRI ca taxă de protecţie de la politicieni corupţi şi recrutaţi. Cu alte cuvinte, ,,statul mafiot”, vorba păcătosului Băsescu. O altă editură se spune că ar fi mai apropiată de SIE. O a treia ar susţine interese globaliste şi profund antiromâneşti, după ce ar fi fost inventată de o amicală, o asociaţie a bătrânilor din serviciile secrete occidentale. Toate aceste ziceri grave sunt greu de verificat sau de probat. Dar produsele acelor edituri, cărţile, le poate vedea toată lumea, iar profesioniştii pot înţelege mai mult.
Tot săptămâna trecută, fostul ofiţer SRI Daniel Dragomir a confirmat alte zvonuri care otrăvesc viaţa bietului roman. Acelea că nu numai instituţiile de presă ar fi înecate de ofiţeri acoperiţi (George Maior dixit), ci şi Parchetele şi instanţele, mai ales DNA. Am avea sute de procurori (circa 400) şi destui judecători, plus înalţi funcţionari din justiţie care ar fi mai întâi ofiţeri acoperiţi. Dacă aşa stau lucrurile într-adevăr, democraţia românească nu mai face nici cât o ceapă degerată.
Revenim. Dacă într-un domeniu atât de sensibil cum e justiţia, cu consecinţele ei teribile pentru libertatea oamenilor, există o confuzie de roluri atât de catastrofală, ce mare sfârâială dacă mai avem şi nişte unităţi acoperite în domeniul editorial ? După dispariţia multor ziare şi reviste, în presă civilii par să fie mai rari decât acoperiţii. De ani buni. Şi în domeniul editorial, autorlâcul a devenit prioritar prerogativa miniştrilor foşti sau actuali, a ofiţerilor şi a analiştilor cu şi fără sare care le ţin trena şi compun laolaltă o faună reprezentativă pentru o dictatură sub acoperire. Autorii autentici de literatură, de istorie de calitate, de carte de artă sunt din ce în ce mai rari, mai oropsiţi, mai marginalizaţi. Dar o dictatură atât de sinistră, atât de oarbă şi atât de stupidă nu poate avea vreun viitor. Mai degrabă înseamnă un sfârşit de partidă. Sfârşitul unei epoci detestabile.