Petru Romoşan       

Cei mai buni americani, clasa medie, clasa medie superioară (middle class, upper middle class), oameni cu studii la marile universităţi americane şi din lume ar vrea o Americă normală, nu una imperială, dominatoare, agresivă şi „protejând” mafiotic, contra taxe impuse, toată planeta Pământ. Aceşti americani, cei mai buni americani, vor o ţară banală, la fel ca alte democraţii (Marea Britanie, Franţa) din lumea occidentală. Ce nu par să înţeleagă aceşti minunaţi americani recenţi e că nivelul lor excepţional de viaţă nu poate veni decât de la o Americă imperială, care face războaie cui vrei şi cui nu vrei, care vinde din belşug arme, care conduce NATO în interesul Americii şi care face pe jandarmul global fără să ceară voie pentru asta de la nimeni.
De ani buni însă America a intrat într-o derivă aparent ireversibilă, cel puţin în ultimele patru mandate prezidenţiale, cele ale lui George W. Bush (republican, neoconservator) şi cele ale lui Barack Obama (democrat, neoconservator), dacă nu cumva deriva a început chiar la primul mandat al lui Bill Clinton, soţul ultimei candidate democrate (neoconservatoare), eşuată în cursa pentru Casa Albă. Dimpotrivă, cursa pentru Casa Albă a mult prea celebrului de decenii Donald Trump şi încă într-o mai mare măsură rezistenţa lui în primul an de mandat au surprins America, dar şi restul lumii, mai ales lumea interesată de America şi de politica globală. Dincolo de respectul cuvenit oricărui şef de stat ales democratic, oricine şi oricum ar fi el, pentru că-şi reprezintă poporul, la un an de mandat îndeplinit în condiţii extreme, Donald Trump impune Americii şi întregii lumi o stimă pe care nimeni nu a putut-o anticipa în 2016.
Media mainstream americană, ca şi media din majoritatea statelor europene, dar şi din alte părţi ale lumii au avut în 2017, probabil, cel mai prost an din lunga lor istorie. New York Times, Washington Post, CNN, dar şi Le Monde sau Obs în Franţa, precum şi multe alte faimoase întreprinderi de presă şi media au fost în cursul ultimilor doi ani, mai ales în 2017, nişte derizorii, detestabile instrumente de demolare a preşedintelui ales prin vot democratic în SUA. Pe faţă, la lumina zilei, grosolan, imbecil, în dispreţul total al legilor şi al bunului-simţ comun. Prin media sa mainstream, prin prestaţia multor politicieni ai săi, America a intrat într-o neverosimilă eră de balcanizare. Prin „balcanizare” lumea occidentală înţelege câteva lucruri. E vorba de o formă de haos social şi politic, de state care nu pot fi guvernate, de fragmentare a unor state în regiuni mai mici care nu se pot înţelege între ele şi îşi fac războaie. Va ajunge America să se şi fragmenteze teritorial ? Vom avea un stat California independent ? Sau un Texas de sine stătător ? Deocamdată, balcanizarea e ideologică şi mediatică, războaiele „interregionale” se poartă între politicieni şi între organele mass-media. Anumite titluri de presă nu-şi vor mai reveni niciodată, nu vor mai avea parte de încrederea cititorilor neafiliaţi, independenţi. Media independentă, responsabilă, câtă a mai rămas în America şi în UE, s-a mutat pe site-uri şi pe bloguri, de multe ori improvizate, fără resurse. Împotriva mediei independente se practică variate forme de hărţuire, intimidare şi cenzură. În Franţa, spre exemplu, noul preşedinte Macron a început o evidentă ofensivă de control pentru ceea ce el consideră a fi „fake news”. Germania a legiferat deja cenzura şi controlul la începutul lui 2018 (legea NetzDG).

Prin desecretizarea prezidenţială, publicarea şi preluarea în toată lumea a „memo”-ului lui David Nunes, şeful Comisiei de Informaţii a Camerei Reprezentanţilor, un memo de nici patru pagini, Donald Trump şi-a aruncat în aer adversarii, presa, media, Partidul Democrat, FBI şi Departamentul de Justiţie. Se anunţă deja un alt raport despre Departamentul de Stat, un alt viespar democrat neoconservator, pe modelul Victoriei Nuland şi al lui Joe Biden, mai cunoscuţi la noi. America fierbe în aceste zile ca pe vremea lui Watergate – în vizor e în principal Partidul Democrat, în pericol nu e preşedintele de această dată, ci sunt adversarii săi, răspândiţi în instituţii esenţiale ale statului, care au transgresat toate legile şi toate cutumele.
Paradoxal, atât alegerea lui Trump, cât şi imensa fantezie neagră „Russiagate”, prin care democraţii încearcă şi să justifice cheltuirea a mai mult de un miliard de dolari degeaba în campania electorală a lui Hillary Clinton, vorbesc de o ţară încă vie, de o democraţie (desigur, imperială) încă în stare să-şi caute reperele şi o bună funcţionare. E evident că Donald Trump nu poate fi comparat nici cu Nigel Farage, nici cu Jean-Marie Le Pen sau cu Marine Le Pen, şi cu atât mai puţin cu rusul Vladimir Jirinovski sau cu românul Corneliu Vadim Tudor. Apariţia acestui personaj ieşit din norme, atipic, după un lung moment de criză adâncă, poate să fie şansa renaşterii americane.
Partidul Democrat, echipa de campanie a lui Hillary Clinton au făcut o greşeală care s-ar putea dovedi fatală chiar pentru existenţa partidului. Să angajezi şi să plăteşti o aşa-zisă investigaţie unui dubios spion britanic, să iei „investigaţia” comandată de tine în serios, s-o plasezi conducerii FBI-ului şi conducerii Departamentului de Justiţie, care, fără să o verifice, să o ia în serios la rândul lor, pentru a-ţi distruge contracandidatul, e o enormitate greu de egalat. Care acum se întoarce împotriva inamicilor lui Donald Trump. Să ne amintim ce spunea raportul atribuit lui Christopher Steele, fost agent MI6 la Moscova, în plină campanie electorală, despre candidatul care avea să câştige până la urmă preşedinţia : „[…] autorităţile ruse l-au cultivat şi susţinut pe candidatul republican la alegerile prezidenţiale din SUA, Donald Trump, cel puţin cinci ani” ; „de-a lungul câtorva ani, Kremlinul i-a aprovizionat pe Trump şi echipa sa cu informaţii preţioase despre contracandidaţii săi, inclusiv despre candidata democrată la preşedinţie, Hillary Clinton” ; „conform Sursei D, care era de faţă, comportamentul (depravat) al lui Trump la Moscova a cuprins şi închirierea suitei prezidenţiale de la Hotelul Ritz Carlton, unde acesta ştia că se cazaseră, într-una din vizitele oficiale, preşedintele Obama şi soţia sa (pe care îi ura), şi folosirea unor prostituate care au fost chemate să urineze în faţa lui pe patul în care dormise cuplul prezidenţial […]” (citate din Company Intelligence Report 2016/080, datat 20 iunie 2016).
Ce fel de ţară e aceea unde asemenea aberaţii, cretinisme sunt luate în serios şi puse în documente oficiale ale Ministerului de Justiţie şi ale FBI (oarecum echivalentul lui SRI de la noi) ? În plus, un procuror special, Robert Mueller, fost director FBI preţ de 12 ani, anchetează implicarea Rusiei în alegerile americane, spre deliciul adversarilor lui Donald Trump, de aproape un an, bazându-se şi pe asemenea documente. Vorbim de o ţară din lumea a treia, o ţară africană în degringoladă, sau mai degrabă de o ţară balcanică de la începutul secolului XX ? Cum mai poate conduce o asemenea ţară aşa-zisa lume liberă ? Până unde se va duce criza morală, politică şi instituţională în SUA ? Putem sau nu să vorbim de un grav proces de balcanizare a Americii, ţară care a condus lumea în ultimii 70 de ani ?
Dacă îi pui un microfon în faţă unui membru al Partidului Democrat, îţi va spune pe loc că preşedintele ţării sale e un arierat, e un pericol pentru pacea mondială, un agresor sexual sau ce-i vine mai repede la gură. Tot aşa ar proceda şi majoritatea intelectualilor publici, zeci de mii de ziarişti, aproape tot Hollywood-ul, dar şi mulţi înalţi funcţionari de stat americani. Totuşi, Donald Trump nu e nici Nero, nici Caligula, nici măcar Claudius. Dimpotrivă, acţiunea sa din primul an de mandat pare să schimbe deja în bine o mare putere aflată într-o derută istorică. Dar, după cum ştim, istoria e adesea misterioasă, îşi alege eroii după socoteli care scapă raţiunii comune omeneşti. Alegeri câştigătoare împotriva tuturor comploturilor şi conspiraţiilor.