Petru Romoşan

„Să te ferească Dumnezeu să ai de-a face cu justiţia în România !” O zicere pe care o auzim în ţara noastră de când ne naştem şi până murim. Atâta doar că, după sumbrii ani ’50 şi până în 1989, românii aveau mult mai puţin de-a face cu tribunalul decât din 2007 încoace. Odată intrat în această maşinărie, justiţiabilul nu mai poate şti care va fi soarta sa. Şi asta indiferent dacă este vinovat sau nevinovat. Acesta e sentimentul general. Şi, la urma urmei, unde începe şi unde se termină vinovăţia ? Judecătorii, deşi se pretind, nu sunt totuşi bunul Dumnezeu. Astăzi aproape că nu există familie care să nu aibă pe cineva în puşcărie sau prin tribunale.

Societatea românească a devenit una judiciaristă, procesomană, pe model american, avocaţii, dar mai ales procurorii, ca şi judecătorii, sunt oamenii zilei, oameni la modă, destui câştigă foarte bine, deşi…, deşi criza a venit şi peste avocaţi. Dar în nici un caz peste procurori şi cu atât mai puţin peste judecători, care sunt plătiţi regeşte într-o ţară săracă. Două televiziuni (Antena 3 şi România TV), cam cu aceiaşi invitaţi, lipiţi de ani de zile pe scaune, atacă aproape seară de seară DNA-ul, DIICOT-ul, Parchetul General, ÎCCJ, CAB şi celelalte curţi. Laura Codruţa Kövesi, zeiţa comică a Justiţiei de ocupaţie, „Slujirea” (G. Liiceanu), care era dată candidată sigură la preşedinţie, cu toată mediocritatea ei evidentă şi agresivă, e azi istorie. Augustin Lazăr, un procuror general venit din vremea Securităţii, se agaţă încă penibil de fotoliu.

Alte televiziuni şi alte posturi de radio (Digi 24, Realitatea TV, Europa FM), de cealaltă parte a eşichierului, de partea Binomului şi contra partidului (PSD), au apărat-o cu dinţii pe deja aneantizata Codruţa şi continuă să-l apere lamentabil pe antediluvianul securistoid Augustin Lazăr, taica brăţărilor dacice recente care încă ne populează muzeele fără nici o expertiză serioasă. Comentatorii frenetici, împinşi zi de zi pe sticla televizoarelor (CT Popescu, de exemplu), n-au remarcat încă grandioasa contribuţie a dr. Augustin Lazăr şi Aurel Condruz, Corpus Juris Patrimonii – Patrimoniul cultural naţional, în două ediţii, în care sunt adunate legile naţionale şi europene, convenţii şi regulamente internaţionale, acte normative interne, adică documente publice puse sub semnături private (cu drepturi de autor ?), doar cu o prefaţă a „autorilor” de o pagină şi jumătate. Asta apropo de măreţia procurorului general Augustin Lazăr.

Artiştii, scriitorii au dispărut aproape cu totul de pe scena publică, despre importanţa calităţii educatorilor, a profesorilor, a învăţământului se vorbeşte destul de mult dar nu se face nimic, nu avem o universitate măcar realmente cotată internaţional. Politicienii şi ziariştii (toată media) au ocupat până la demenţă scena ultimilor 30 de ani, şi-au umplut buzunarele şi conturile, dar azi plictisesc sau au cam dispărut (ziariştii). Nici unii, nici alţii nu mai interesează decât ca material didactic pentru erorile sau ororile justiţiei. Deşi cel mai bun mijloc de a face avere în România rămâne tot politica. Şi de aceea toată lumea se ocupă de oligarhul Liviu Dragnea sau de preşedintele de operetă Klaus Iohannis. Elena Udrea, zâna coruptă şi foarte dubioasă a epocii Băsescu, şi procuroarea Alina Bica, şefa direcţiei crimă organizată din aceeaşi epocă sinistră, au fugit degeaba până în Costa Rica. Cum judecătorii şi procurorii noştri sunt incompetenţi, corupţi şi complici (cu procedurile, cu completurile sau completele, cu Binomul, cu infractorii), Udrea şi Bica ar fi putut sta foarte bine la Bucureşti şi ar fi fost deja libere.

Toate locurile comune ale democraţiei, legi, reguli, cutume au fost în România postcomunistă transformate în contrariul lor (neocomunist). Acum a venit rândul prezumţiei de nevinovăţie să fie abuzată şi terfelită. Prezumţia de nevinovăţie aplicată Elenei Udrea, pentru că au fost aleşi nestatutar cei cinci judecători din complet, e o glumă întunecată, repercutată pe toate televiziunile în apărarea fostei ministrese impostoare. În fapt, după toate câte le-a făcut în cei 10 ani de regim Băsescu, ea s-a ales doar cu un minimal proces Gala Bute, un proces foarte zgomotos dar minor. O probă suficientă a politicii traficate şi orientate a DNA, care nu a mai găsit nimic altceva de reproşat Elenei Udrea, în ciuda unei averi colosale, inexplicabile.

Judiciarizarea halucinată a societăţii româneşti e de ani de zile fenomenul cel mai pregnant. Nu tu economie, nu tu social, nu tu cultură, nu tu ştiinţă, nu tu sănătate. E prea mult pentru ca fenomenul să fie întâmplător şi născut natural pe malul Dâmboviţei. Justiţia a fost folosită ca instrument de acaparare a puterii totale (epoca Băsescu, dar şi Iohannis) sau, dimpotrivă, e azi, pentru politicienii aflaţi teoretic la putere (PSD+ALDE) şi pentru propagandiştii lor, mama tuturor relelor. Excesul e evident pentru oricine. Nu e oare acesta semnul americanizării în marş forţat a României ? Aproape 200 de ani, în ţara noastră s-a vorbit mai ales franceza. Şi s-a trăit după modelul francez şi, mai restrâns, după cel britanic. În Transilvania, modelul urban era cel mai adesea austriac şi, ici-colo, german. Nu budapestan, căci şi acesta era o copie a Vienei. Azi, engleza a devenit limba dominantă, în varianta ei internaţională, oarecum americană. La fel şi modul de viaţă al generaţiilor mai tinere.

Ce va veni după judiciarism, justiţiarism, telejustiţie non-stop ? Vor veni la rând băncile, banii, economismul şi financiarismul dezlănţuite. Aşa cum o probează ultimele măsuri din domeniul bancar luate de Darius Vâlcov, Liviu Dragnea, CP Tăriceanu, cu toţii condamnaţi sau în curs de condamnare în ţara justiţiei atotstăpânitoare, vedetizate, care ocupă încă tot spaţiul public. Cine şi cum conduce de fapt „paşalâcul”, protectoratul România ? Căci e limpede că decidenţii reali nu-şi cunosc deloc supuşii din ce în ce mai fantomatici.