Mihai Neagu Basarab – recenzie la

miercuri 5 iun. 2019

volumul Factorul intern. România în spirala conspiraţiilor de Aurel I. Rogojan 

Se știe că moții sunt oameni aprigi, care au atât de mult caracter, încât practic n-au nevoie să piardă vremea stând pe gânduri, așa cum ne-a rămas din istorie modelul reprezentat de Avram Iancu. Ei bine, autorul acestei monografii are una dintre cele mai strălucite minți românești din ultima sută de ani. Am parcurs mai multe texte elaborate de generalul Rogojan, care are o anumită obiectivitate, în sensul că nu se jenează să relateze despre o serie de greșeli ale unor importanți demnitari comuniști, întocmai ca și fostul său șef, generalul Iulian Vlad. Ei doi exprimă în scrierile lor sâmburele, miezul tare al doctrinei comuniste, care s-a retras din oficialitate pentru că rămăsese neînțeleasă pentru prea mulți din puținii șefi ai lui Aurel Rogojan, într-o vreme în care progresul tehnic, mai ales, făcea din ce în ce mai cuprinzătoare mintea cetățeanului-standard. Artizanii tranziției au înțeles perfect situația și au distrus învățământul și medicina românească între multe – toate celelalte – compartimente ale vieții civilizate, bazându-se pe faptul că, dacă 28 de ani plătești lefuri de batjocură, este nevoie de 50 de ani după ce reglementezi salarizarea conform cu respectul față de muncă până când slujbașii ajung să-și merite noile salarii deja învechite.
Generalul Rogojan a fost șef de promoție și continuă să fie un mare pedagog atâta timp cât nu este împiedicat să vorbească și să scrie, pentru că aici este adevărata lui vocație : organizator de oameni care știu, au învățat ce anume au de făcut. Salariile și pensiile de la SRI măsoară, de fapt, felul în care generalul Rogojan și-a făcut și continuă să-și facă datoria, meseriașii din informații fiind, în fond, cam singurii români din țară, maturi și conștienți, de care guvernanților reali le este frică. Desigur, și în Cuvântul înainte al acestei cărți autorul este obiectiv, dar cu ochelari roșcovani : el vede o opoziție între kaizerul Germaniei și țarul Rusiei, când, de fapt, ei erau aproape cumnați, țarina fiind nemțoaică și tensiunea generată de aceasta lângă țarul Nicolae al II-lea, cam papă-lapte, nemulțumea în primul rând familia țarului, care a deschis seria conspirațiilor rusești încheiate cu triumful lui Lenin, după ce tot poporul rus era încredințat că Dumnezeu va modifica religia creștină într-un mod convenabil Rusiei, de-mi vine să zic : unde dai și unde crapă. Multe conspirații rămân în mâna lui Dumnezeu, să mă ierte domnul general Rogojan, dar eu așa văd problema. Câți români ar fi ieșit să demonstreze pe străzi în decembrie 1989 dacă ar fi știut că în România de azi, așa cum a ajuns să arate, vor părea a fi în frunte Dragnea și cu Viorica lui ? Autorul vede însă foarte corect că « Toți și toate sunt în spirala nesfârșitelor conspirații împotriva legii, bugetului, statului și drepturilor cetățeanului. Internaționalele criminalității organizate au luat locul internaționalelor proletariatului ». Partea proastă e că internaționalele proletariatului erau pe hârtie în ordine, iar în realitate erau așa cum internaționalele criminalității organizate încă n-au ajuns să se-mplinească, urmând ca, atunci când se vor desăvârși, să ne întoarcem la un comunism perfecționat, cu perestroika și fără glasnost. Asta, desigur, și cu condiția ca domnul general Rogojan și alți câțiva ca noi, din toată lumea, să ne continuăm activitatea. Finalul prefeței este romantico-patetic : « O stafie bântuie prin România. Stafia antipatriotismului deșănțat și a trădării naționale… Dacă vorbești de dragostea de neam și de credința datorată patriei ești un retard comunist. » Dragostea de neam se află în opoziție cu Proletari din toate țările, uniți-vă !. Ca să-i lichidăm pe cei care și-au făcut o situație, indiferent prin ce mijloace, în fiecare țară, compatrioții ! Toți comuniștii care au cochetat cu dragostea de neam au fost lichidați sau, în orice caz, detestați de comunitatea comuniștilor din toate țările. Se lupta ca șefii partidelor comuniste să fie de alte naționalități. La noi, unguri, bulgari etc. Cine cânta Hora unirii sub comuniști, inițial, primea o condamnare, și mulți au mai rămas câțiva ani în închisoare și după ce, în urma unei destinderi, a unei relaxări, a adormirii vigilenței comuniste internaționaliste, Hora unirii a început să se cânte la radio, oficial.

Cartea are nouă capitole și, în prezentarea situației în care a ajuns România, generalul Rogojan are perfectă dreptate. Numai că nu pune punctul pe i, în sensul că nu explică situația ca fiind produsă de comuniști din a doua garnitură de activiști, creați de partidul comunist, educați în mod comunist și doar scăpați de groaza că Ceaușescu îi poate trimite oricând la munca de jos sau chiar pedepsi mai tare. Primul capitol se intitulează « Politica sinonimă cu frauda » și este format din mai multe articole, majoritatea publicate în 2014. N-am citit în nici un ziar și în nici o revistă analize politice atât de pertinente cum le face generalul Rogojan. El este, incontestabil, cel mai bun diagnostician pentru ceea ce se petrece azi în România, pentru ceea ce, de fapt, s-a tot petrecut în ultimii 30 de ani. Informația care îi stă la dispoziție este completă, nu există lacune în judecățile cu care își susține diagnosticele. Desigur, ici și colo, mai apar reminiscențe ale mentalității comuniste, oarecum inadecvate astăzi. Chiar primul text din primul capitol, « Cele trei guverne ale României », reproșează executivului faptul că n-a elaborat proiecte de legi. În comunism, Marea Adunare Națională, ca putere și prestigiu, era ceva între sindicate – care nici ele nu contau atunci cât acum – și Organizația Națională a Pionierilor, în orice caz, se afla sub autoritatea politică a Asociației Veteranilor din Războiul Antihitlerist. În orice caz, când procurorul Camelia Sutiman cere socoteală Parlamentului printr-o adresă cam răstită, autorul reacționează ireproșabil, știind că între parlamentari și Parlament există cam aceeași relație ca între popi și Biserică. Instituția statului este deasupra tuturor borfașilor care mișună în cadrul ei. Excesul de sinceritate inadecvată a procurorului i-a provocat un exces de competență autorului. Nu putem compara dosarul Nana cu moștenirea Gojdu, și generalul Rogojan înțelege acest lucru foarte bine. Una e să ai acces preferențial la cumpărarea unei proprietăți de pe care urmează să scoți un câștig, asigurând salarii la zeci sau sute de români care nu mai sunt nevoiți să fugă din țară ca să aibă ce mânca, și alta e să zici, competent în numele guvernului, că România își poate permite să dăruiască Ungariei miliarde de euro, care pe noi ne-ar încurca, pentru că statul nu are capacitatea să gospodărească miliarde de euro, întrucât poporul idiot n-a știut pe cine trebuie să voteze pentru formarea executivului. Diagnosticul pus lui V.V. Ponta este impecabil, ca și cele puse lui Cocoș, Vântu, deși sunt nuanțate, generalul nu-i bagă pe toți în aceeași oală : unii sunt trădători din vocație, pe alții îi omoară lăcomia, alții sunt proști, majoritatea sunt inculți, dar acesta e, de fapt, mai mult fundalul pe care evoluează trădări de fel de fel de etiologii. Nu putem compara un ungur care trădează România în folosul Ungariei, poate că gratis chiar, și alta e când un român trădează România în folosul Ungariei contra unui comision care să-i convină, deși poate că nu reprezintă mare lucru. Când Ponta se refugiază la Ministerul Apărării Naționale, pentru că nu se mai simțea în siguranță ca prim-ministru în Palatul Victoria, generalul Rogojan formulează 13 întrebări care pun în evidenţă perfect absența oricărei urme de inteligență politică reală în creierul primului-ministru, convingându-ne că acesta nu poate fi decât o marionetă. Partea proastă este că, fără măsuri adecvate de igienă socială, corupția este tot atât de molipsitoare ca holera sau ciuma. Numele corupților citați de autor le știam, dar nu cunoșteam în cazul tuturor cifra de afaceri. « Ilie Sârbu și Viorel Hrebenciuc sunt inculpați pentru retrocedarea ilegală a 90 000 ha de munți și păduri, cu un prejudiciu de 400 de milioane de euro ». Asta fiind numai una din zecile și sutele de afaceri ale lor, ca ei fiind încă zeci și sute de demnitari infractori. Un laitmotiv al autorului este « Familiile politice sunt cancerul democrației și inamicul statului de drept în România ». Mai multe texte sunt consacrate « Secretelor murdare ale puterii ». Poate că aici ar fi trebuit să se stabilească mai exact, mai precis cauza acestei maxime virulențe a infracțiunilor comise de demnitari. Cred că sunt două circumstanțe ce trebuie luate în considerare : comunismul plus dispariția fricii de Ceaușescu. Iliescu ar fi putut fi și mai rău decât Ceaușescu, dar criminalul a vrut să facă impresie bună. Pentru asta, și-a lăsat colaboratorii să jefuiască țara pe care Iliescu nu putea s-o reprezinte nici în fața lui Dumnezeu și nici precum faimoșii sau măcar nevrednicii domnitori români pământeni. Românii de pretutindeni nu sunt chiar cu toții complet dezinteresați de ce se petrece în România, mai ales cei care preferă să nu fie invitați la acele congrese ale Românilor de Pretutindeni ce urmăresc crearea unui optimism îmbătător, coruperea vocilor care se aud.
« Acești iresponsabili care ne guvernează », « Autoritatea asasină », « România în topul nedoritelor recorduri », « Falimentul politicii externe a României » sunt texte aspre și responsabile, care lasă impresia că opoziția reprezentată de generalul Rogojan este de zeci de ori mai competentă, mai cinstită, mai patriotică, mai naționalistă decât toți politicienii care colcăie în Parlament, guvern, primării și prefecturi. Ar trebui, desigur, să știm nu numai ce dezastru i-au asigurat României toți cei care s-au perindat în ultimii 30 de ani pe la conducerea treburilor ei, ci și ce forțe cinstite, în stare să salveze țara, întrevede autorul acestui excepțional volum de analiză a dezastrului național. Următorul capitol, intitulat « Războiul politicii cu serviciile secrete », departe de a idealiza serviciile, nu urmărește decât să expună abuzurile la care au participat toate sau cel puțin o parte din inflația de servicii. Desigur că autorul deplânge lipsa de omogenitate la un nivel superior a serviciilor, el fiind un profesionist desăvârșit, care sesizează cu ușurință punctele slabe ale remanierii acelor servicii, precum și imposibilitatea reală a Europei sinucigașe de a se apăra împotriva terorismului preponderent islamic și a unor acțiuni ostile variate, în general. Sunt aici mai multe interviuri pe care generalul Rogojan le acordă ca specialist de elită, în măsură să critice pertinent rămânerile în urmă, stângăciile neprofesioniste ale legiuitorilor care ar fi trebuit să actualizeze continuu competențele și metodele de lucru ale serviciilor, care ar fi trebuit să depășească de mult stilul polițienesc de afirmare în cadrul societății românești. Mai departe intervine o problemă care se pretează la controverse chiar pe marginea titlului « Controlul civil asupra activității serviciilor secrete – o utopie a democrației ». Controlul democratic prevede respectarea legilor și nimic altceva. Analiza respectării ordinelor primite e o problemă între profesioniști, dar la asemenea amănunte neprofesioniștii nu au ce căuta nici măcar în cadrul celor mai avansate democrații. Toată lumea știa în 1990 că Ion Iliescu și generalul Militaru, ministrul Apărării Naționale, erau ofițeri sovietici care apărau interesele rusești în România. Aceasta era însă doar partea vizibilă a aisbergului. Generalul Rogojan, profesionist desăvârșit, cunoaște toate persoanele implicate în pedepsirea României, începând cu Mircea Dinescu și Andrei Pleșu și terminând cu Antoniu-Ladislau Csendes, numit președinte al CNSAS în calitate de spion maghiar de către dușmanii din interior ai României. Acesta a promovat directori români care trebuiau să-i fie fideli, lucrurile erau teribil de complicate, iar în profesionalismul desăvârșit al generalului Rogojan, care s-a ținut totuși deoparte pentru a nu fi mânjit prin manevre necinstite că ar fi și el ca ăilalți, intuim o parte din izvorul urii dușmanilor României față de posibilitățile ei de înflorire, astăzi cu totul distruse. Cele mai realizate articole din acest capitol îmi par a fi : « Serviciul Român de Informații – un sfert de secol de istorie », « Patria trădată și din interiorul Serviciului Român de Informații ?! », « Politica, spionajul și mafia. Elena Gură de Aur – doar emblema unui deceniu de guvernări cleptocrate ?! ».
« România insurecțiilor electorale », deși este cel mai scurt capitol, lasă impresia că ar fi printre cele mai bune furnizoare de informații exacte. În același timp, mă face să bănuiesc că autorul nu iese în prim-planul politicii românești numai pentru că n-a căzut de acord asupra concesiilor pe care ar trebui să le facă în acest caz. Se ține tare. Să-l ajute Dumnezeu !
Ceea ce surprinde și menține trează admirația cititorilor pe tot parcursul lecturii este faptul că autorul nu obosește și nu iartă prostia, dezinformarea, frauda, trădarea. I-aș reproșa că nu suferă pentru că nu are ce admira, dar poate că se stăpânește să-și arate suferința, ca orice militar care se respectă. Ideile sunt suple, subtile, vii, nu admit concesii pentru cei care fac rău patriei, indiferent dacă sunt proști, neinstruiți, ticăloși lacomi sau vânzători de țară. Există nuanțări într-un spațiu intransigent. Autorul nu se sfiește să recunoască faptul că « Dosarele de Securitate (sunt) – instrument al puterii postdecembriste ». Mai ales în capitolul « Sus cortina, domnilor …escu ! Foștii președinți ai României, discipoli și mentori ai poliției politice », autorul, care e şi jurist de meserie, dovedește că stăpânește mult mai bine dreptul, științele juridice decât cei care fac și încalcă legile. Dovedește și o adâncă înțelepciune atunci când afirmă că istoria este rescrisă și refalsificată în permanență sau că ceea ce pare alb s-ar putea să fie aproape negru și invers dacă intrăm în amănunte. S-ar putea să nu cunoască următorul fapt din Germania, deși dovedește că legea Stasi din dreptul actual german nu are neclarități pentru el, spre deosebire de legiuitorul român care și-a ales-o drept model. Pe la mijlocul deceniului al nouălea din secolul trecut, un redegist a sărit zidul Berlinului spre Vest, normal, ocazie cu care, într-o variantă de legitimă apărare,  a împușcat mortal un militar în termen est-german din paza zidului. În Vest, a fost sărbătorit ca un erou care a reușit să scape din ghearele comunismului, iar după vreo opt ani a fost condamnat la închisoare pentru omucidere, în Germania unificată, de un tribunal de pe teritoriul fostei RFG. În fața unor asemenea realități, orice rezervă față de vreo rămășiță de mentalitate cinstit comunistă, complet nevalorificabilă astăzi în România, printre atâția neocomuniști de tranziție, borfași și trădători, devine o dovadă de meschinărie. Scuzați-mă dacă v-am greșit, domnule general !
Capitolul « Justiție în țara suspecților » îmi apare mai bogat în aforisme decât cele precedente. Iată un exemplu : « justiția este etalonul suprem al calității democrației ». Sau : « Justiția este o putere a statului privilegiată. » Chiar unele titluri din acest capitol sunt aforisme : « Corupția magistraților – unitate de măsură a încrederii în justiție ». Desigur, este o mare rușine pentru democrațiile cu tradiție că s-au ridicat împotriva lichidării corupției în România atunci când deputatul Ion Stan a demascat derularea unor afaceri necinstite cu parteneri occidentali. Nu trebuie să învățăm să furăm civilizat, cu eleganță, democratic, respectând drepturile omului, ci trebuie ca, trimițând toți hoții la pușcărie, să dezvățăm întregul popor, inclusive pe aleșii lui, să fure, așa cum mai reușise Vlad Țepeș cu vreo cinci sute cincizeci de ani în urmă. Autorul este un jurist competent, care ne lasă să înțelegem că justiția actuală acționează pe baza unor coduri, inclusiv cel de procedură penală, incompatibile nu doar cu Constituția, ci și cu dicționarul limbii române și cu orice manual de logică.
Urmează trei capitole de interes geopolitic, în sensul că privesc iredentismul maghiar, anumite pretenții ucrainene și altele, asemănătoare, rusești, precum și conjunctura musulmană în epoca terorismului internațional. În toate aceste trei capitole sunt evidente insistența neobosită a dușmanilor României de a-i aduce prejudicii și lipsa de responsabilitate cu care guvernanții nu-și fac datoria față de precursori, patrie, contemporani și urmași. Citind mai ales primele două din aceste trei capitol, îți dai seama că numai mila lui Dumnezeu ne mai ocrotește, pentru că, altfel, România ar fi putut să dispară de pe hartă. De-a lungul secolelor, dar mai ales în ultima sută de ani, peste un milion de români pașnici, majoritatea bătrâni, femei și copii, au fost uciși de sovietici și unguri numai pentru depopularea unor teritorii locuite de români ca majoritari în Basarabia, Bucovina de Nord, Transilvania și Banat, sute de biserici și mănăstiri ortodoxe au fost distruse, noi, românii, având, ca și evreii și armenii, o anume protecție divină datorită numărului uriaș de martiri ai ortodoxiei care s-au prezentat în trecutul nostru eroic la porțile raiului. Un text interesant, cu multe amănunte de coșmar, complet necunoscute românilor din România, este « Din laboratoarele secrete ale geopoliticii : Republica Federală Moldova ! ». Este vorba despre o federație cu peste 10 milioane de locuitori, cuprinzând și Republica Moldovenească Nistreană din stânga Nistrului, Regiunea Autonomă Basarabia (cu ieșire la mare), Republica Găgăuzia, Moldova de Vest (cu capitala la Iași). Această republică federală s-ar învecina la nord cu Republica Bucovina, cu capitala la Suceava ! Un articol de aici este intitulat chiar « Geopolitica la îndemâna nesăbuiților ». Impresia mea este că autorul nu insistă suficient asupra vinovăției americane în legătură cu destabilizările de pe planetă. E adevărat, am și eu prieteni mai pricepuți decât mine la politică și aceștia îmi tot repetă că americanii ne pot oricând apăra contra rușilor. Pe de altă parte, dacă Siberia este populată cu orașe de muncitori chinezi care exploatează, pentru ruși și pentru ei, subsolul Siberiei și pădurile ei, posibilitățile Moscovei de a mai administra în afara teritoriului Rusiei au devenit nule și nu mai pot cuceri împrejur decât prin bombardamente atomice care produc spații moarte de centură în jurul Rusiei, ceea ce e mai sinistru decât ce știa planeta până acum că pot face rușii.
Ultimul capitol este intitulat « Adevărul generalului Vlad în lupta cu falsul ». Ca punct de plecare în comentarea acestui capitol, trebuie să menționăm că arestarea șefului Securității din România la 31 decembrie 1989, în realitate – pentru că a refuzat să ordone Securității masacrarea poporului roman, lăsând armatei condusă de spionul sovietic Nicolae Militaru această acțiune dezonorantă –, a arătat analiștilor că, de fapt, a fost vorba despre un complot comunist, învăluit într-o răscoală populară anticomunistă. Pentru mine personal, atât generalul Vlad, cât și generalul Rogojan sunt comuniști eșuați din secolul XXII în secolele XX-XXI, cărora de-abia peste 100 de ani li se vor recunoaște meritele, fără ca acest lucru să le sporească potențialul de victimizare din partea comuniștilor de tip stalinisto-gorbaciovist care continuă să conducă astăzi România. Actuala experiență chineză arată că perestroika dezvoltă pozitiv comunismul și glasnostul cancerizează comunismul. În România avem acum glasnost fără perestroika. Desigur, la puterea de care dispunea, generalul Vlad a trebuit să accepte o serie de compromisuri, zeci de ani, în ultimul deceniu – numai pentru că onoarea îl împiedica să ia cu forța toată puterea, pentru că lui i-ar fi reușit, avându-l ca șef de cabinet pe generalul Rogojan, ceea ce nu i-a reușit lui Beria la Moscova. Există acceptarea unui compromis pentru a nu pune mâna pe toată puterea, deși faptul este paradoxal, greu de acceptat la nivelul bunului-simț comun, superficial. Există aici o întrebare retorică a generalului Rogojan : « Apărarea tiranilor împotriva popoarelor nu este sinonimă cu trădarea popoarelor ? » Desigur, apărarea generalului Vlad împotriva unor autori incompetenți și/sau de rea credință, de genul lui Corvin Lupu, o menționăm numai pentru a sublinia legătura trainică existentă între oamenii de valoare Iulian Vlad și Aurel Rogojan. Când ești insultat, este foarte greu să-ți amintești că mai dureroasă ar fi o acuzație îndreptățită. Trebuie să reținem afirmația logică și de bun-simț a generalului Rogojan cum că, dacă Securitatea ar fi numărat câteva zeci de mii de răsculați uciși, s-ar fi justificat o intervenție sovietică pentru o nouă salvare a poporului român de către fratele cel mare din Răsărit. Înțelegem deci că Vlad a fost arestat și condamnat, în realitate,  pentru refuz de participare la complot și refuz de închinare a țării sovietelor. De altfel, KGB-iștii lui Iliescu continuă să susțină că niciodată România nu poate rezista în fața Armatei Roșii mai mult de… – aici părerile diferă – de la câteva minute la câteva zile. Mi-a plăcut recomandarea făcută de președintele creștin-democrat în funcție al Italiei Francesco Maurizio Cossiga ambasadorului României la Roma în legătură cu generalul Vlad : « Să-i ridicați o statuie! » Din cele cinci articole ale capitolului final, unul este un interviu realizat de autor cu generalul Vlad, intitulat « Ion Iliescu versus Iulian Vlad », prin care se demontează nu numai sentința de condamnare a generalului Vlad, ci și mentalitatea de comunist fripturist a lui Iliescu, pe care mulți îl consideră cult, ca și pe marele economist Manea Mănescu, cel care la procesul său televizat n-a fost în stare nici din întâmplare să acorde subiectul cu predicatul. După ce am fost victimele unor manipulări în urma cărora tot noi trebuia să fim socotiți proști pentru că-i socoteam culți pe Manea Mănescu și Iliescu, să fim iertați, vă rog, că încercăm acum să ne distanțăm cât mai mult de domeniul imposturii și crimelor. Ultimul capitol, « Coincidențe neîntâmplătoare », îl mai citisem și am fost de prima dată convins că arestarea generalului Vlad îl eliberează pe acesta de orice vină și a fost comandată nu numai de Moscova, ci și de gruparea complotistă coordonată de Brucan, fiind bine văzută de toți dușmanii României. Și articolul « Faptele generalului Iulian Vlad la judecata istoriei » conține un interviu cu generalul Vlad pe care-l mai citisem și pe care cred că l-am și comentat într-un număr precedent al Buletinului Bibliotecii Române din Freiburg. Dacă se poate realiza o punte între emigrație și cei câțiva comuniști cinstiți cu funcții de răspundere pe vremea lui Ceaușescu, echipa reprezentativă a fostului partid comunist n-ar putea fi nominalizată decât de generalul Rogojan, căruia îi sunt recunoscător pentru contribuția pe care o are la sfărâmarea clișeului pe care îl realizasem în legătură cu comuniștii. Cu cât avem mai puține clișee, cu atâta suntem mai inteligenți. Autorul acestei cărți m-a ajutat și să devin mai inteligent, nu numai mai cult. Iubiți cititori, merită să încercați să-mi urmați exemplul !

Lasati un comentariu

Comentariu