Petru Romoşan 

Oferta pentru alegerile prezidenţiale din noiembrie este excesiv de modestă. Asta ca să evităm cuvintele care rănesc inutil. Dar, să ne înţelegem, nimeni nu mai aşteaptă ca salvarea naţională – care, totuşi, e o chestiune din ce în ce mai presantă – să vină de la nişte alegeri prezidenţiale. Cu excepţia celor direct interesaţi de ciolan, alegerile din noiembrie nu mai reţin atenţia, nu mai produc nici o emoţie. O personalitate puternică, un om cu destin, cu viziune istorică, cu reale înzestrări pentru politică, diplomaţie şi economie nu are cum să se ivească din actualele partide din România. Iar eventualii independenţi excepţionali sunt blocaţi oportun încă din start cu cele 200 000 de semnături cerute. „Independenţii” deja înscrişi în cursă numai independenţi nu sunt. Şi nici cu adevărat oameni liberi nu prea par a fi. Vezi cazul Alexandru Cumpănaşu, omul sistemului, care se luptă voiniceşte şi hilar cu sistemul.

Candidaţii prezumaţi azi ca principali favoriţi, aproape fostul preşedinte Klaus Iohannis şi încă prim-ministrul Viorica Dăncilă, nu sunt doar nişte candidaţi mediocri, sunt nişte candidaţi de-a dreptul lamentabili. Sute de mii de români ar putea fi cu uşurinţă mai buni pentru jobul de preşedinte decât aceştia. Şi e un lucru pe care multe milioane de români îl ştiu. De unde deci să mai scoţi vreun entuziasm, vreo pasiune cu asemenea candidaţi ? O variantă poate mai puţin jenantă de tur doi ar fi doi outsideri : Dan Barna şi Mircea Diaconu. Cu ei ne-am mai putea iluziona puţin pentru că încă nu ştim prea bine de ce ar fi în stare. Teoretic şi ipotetic, după discursurile lor de până acum, Dan Barna ar reprezenta o dreaptă ultraliberală şi internaţionalistă, globalistă, iar Mircea Diaconu ar putea fi o opţiune pentru alegătorii de stânga, cu aspiraţii suveraniste şi protecţionist naţionale.

Cei doi, Mircea Diaconu şi Dan Barna, nu sunt încă atât de compromişi, de uzaţi, de cunoscuţi în micimea lor (în aproximaţia lor, în superficialitate, în puţinătate şi chiar în semidoctismul lor) aşa cum sunt definitiv cunoscuţi de toată lumea Klaus Iohannis şi Viorica Dăncilă. De toată lumea, cu excepţia activiştilor politici, a mediei prostituate şi a întregului aparat care se hrăneşte din efortul celorlalţi (mai ales al sectorului privat), grupuri care sunt direct interesate de reuşita unuia sau a altuia. Chiar şi aşa, cu Dan Barna şi Mircea Diaconu, şi deci cu unul dintre ei devenit noul preşedinte, marja de manevră a unui preşedinte al României azi e foarte îngustă, dacă nu cumva de tot lipsă. Deocamdată, campania electorală se învârteşte dirijat în jurul altui nume, Gheorghe Dincă din Caracal. S-a folosit deja sloganul „Gheorghe Dincă preşedinte !”. E limpede că noul caz Elodia ţine loc de analiza mandatului falimentar al lui Klaus Iohannis.

În România nu mai există cu adevărat nici o elită politică, nici una intelectuală („intelectualii lui Băsescu” sunt compromişi in corpore iremediabil), iar o elită economică (capitalul românesc) e încă prinsă într-o naştere grea, dureroasă. „Statul subteran” a preluat întregul control al societăţii fără să întâmpine vreo opoziţie semnificativă. Deciziile importante pentru România se iau la Bruxelles, la Washington (candidaţii principali sunt deja acolo în căutare de sprijin), în şedinţele FMI şi ale altor organizaţii necunoscute alegătorilor români. De aceea, până la urmă, oricine poate fi preşedinte azi la noi, cu condiţia să nu i se năzare că ar trebui să reprezinte majoritatea românilor.