Câte parale mai fac voturile noastre ?

luni 14 oct. 2019

Petru Romoşan 

În România europeană şi pretins democratică se joacă o comedie „paralelă” (de la „Statul Paralel”, „Deep State”) de proporţii. Guvernul pesedist, condus de marioneta nereuşită Viorica Dăncilă (a lui Liviu Dragnea, arestat, dar nu în dosarul Tel Drum), a căzut şi e foarte bine că a căzut. Deşi condiţiile în care a căzut guvernul PSD sunt dintre cele mai dubioase. Încă o dată, eşecul Vioricăi Dăncilă era şi foarte previzibil, şi pe deplin meritat. Lucru valabil şi pentru lamentabilele cadre recente ale PSD, care au executat toate capriciile de mărire ale marionetei.

Dar de ce să avem neapărat un guvern liberal minoritar ? Sau un guvern liberal minoritar asezonat cu câteva partiduleţe, toate „paralele” ? De unde şi până unde ? După care aritmetică parlamentară ? În fond, PSD şi Pro România (compus din foste cadre PSD, printre care doi foşti prim-miniştri PSD) adună o majoritate calificată. Să facem nişte socoteli de şcoală primară, tovarăşi ! Socoteli pe care modestul profesor de liceu de la Sibiu nu pare capabil să le facă singur. Să-l ajutăm deci. Şi să-i aducem aminte că în spatele acestor cifre seci sunt milioane de oameni care au votat.

PNL, „partidul meu” şi al submediocrului dar bravului co-moţionist Ludovic Orban, are următoarea reprezentare parlamentară : 25 de senatori (din 136) şi 69 de deputaţi (din 329), adică un total de 94 de parlamentari. Acelaşi PNL are totuşi 1081 de primari dintr-un total de 3186. În oglindă, să vedem cum stă PSD, al cărui guvern tocmai a căzut prin votul a şase partide şi al unor independenţi şi minoritari, aproape toţi controlaţi de acelaşi Stat Paralel. PSD are 69 de senatori (din aceiaşi 136), adică are majoritate în Senat, şi 139 de deputaţi (din aceiaşi 329), deci un total de 208 parlamentari. PSD este de două ori şi ceva mai bine reprezentat în Parlament decât PNL, „partidul meu”, care totuşi va forma „guvernul meu” minoritar. În plus, PSD are 1708 primari din 3186, adică are şi aici o majoritate confortabilă.

În numele cărei Constituţii, al cărui spirit democratic şi al cărui stat de drept, al cărei morale publice, al cărei aritmetici electorale încredinţează cetăţeanul-preşedinte formarea noului guvern mai întâi unui liberal ? Să mai socotim o dată. PNL are 94 de parlamentari din totalul de 465, adică mai puţin de un sfert din totalul parlamentarilor. Şi cu şanse zero, cunoscute de toată lumea, de a întruni o majoritate. De altfel, mai multe partide mici au anunţat sau au dat de înţeles că nu vor vota un guvern Ludovic Orban, şeful de campanie al lui Klaus Iohannis (conflict de interese cumva ?). Ludovic Orban pare a fi nominalizarea la postura de candidat pentru postul de prim-ministru. Pentru a reuni o majoritate solidă, candidatul PNL la postul de prim-ministru ar trebui să obţină aproape toate voturile celorlalte partide sau grupuri de independenţi şi de minoritari altele decât PSD. Sau să obţină chiar voturile PSD tocmai debarcat – o absurditate ! O absurditate vândută ca rezonabilă de analiştii bătrâni ai Statului Paralel. În numele stabilităţii şi al interesului naţional. De ce a părăsit Călin Popescu Tăriceanu „măcelăria”, „ciolanul” ? Ce a primit sau va primi la schimb, cu ce a fost şantajat ? Mister total !

Pe de altă parte, ideea cu anticipatele e o şmecherie aparent fină, democratică, dar, în fapt, ordinară, a USR, partidul neomarxist al Statului Paralel, chiar o escrocherie, în orice caz, o minciună electorală gogonată. Pentru că aceste anticipate nu se pot face pur şi simplu. Decât dacă Parlamentul actual vrea să se sinucidă în grup, cu doar un an sau cu doar şase luni înaintea alegerilor la termen. Cu pierderea pensiilor speciale cu tot. Pe ce se bazează USR când vorbeşte atât de insistent de anticipate ? Să vedem. USR are 13 senatori (din 136) şi 27 de deputaţi (din 329). Adică 40 de parlamentari. Mai puţin de o zecime din totalul de membri ai Parlamentului actual. Şi nici un primar ! Poate USR declanşa alegerile anticipate, asta dacă le-ar dori într-adevăr ? Panglici electorale colorate pentru fraieri !

Dar fiindcă veni vorba de ponderea USR în Parlament şi de ultraeticele sale alegeri anticipate, să vedem şi cum stau Victor Ponta şi al său Pro România. Ponta anunţă aproape zilnic că a mai recrutat vreo 2-3 parlamentari, ca a mai reuşit un transfer de la PSD, cumva pe modelul transferurilor aproape cotidiene ale lui Gigi Becali din Gazeta Sporturilor. Pro România lui Victor Ponta are 3 senatori (din 136) şi 24 de deputaţi (din 329). Asta dacă nu a mai făcut vreun transfer noaptea trecută. Şi, la fel ca USR, nu are încă nici un primar. Nu face Victor Ponta un tărăboi disproporţionat faţă de „diviziile” aflate la dispoziţia sa în Parlament şi în teritoriu ? Cât de prostituată, de coruptă şi de acoperită este media mainstream de la noi ?

Cum e posibil să faci un guvern cu doar 94 de parlamentari (din 465) ? Nu ar trebui să renunţăm definitiv la Parlament şi să căutăm o soluţie originală, bineînţeles, „paralelă” ? Desigur, preşedintele „paralel” Klaus Iohannis şi „partidul său” sunt susţinuţi, dublaţi de partenerii noştri strategici (nu a fost recent Klaus Iohannis la Washington chiar de două ori ?), de politicienii traseişti, liberschimbişti, cu cheiţă, de presa şi media mainstream prostituate, de obezele noastre servicii speciale, cele mai numeroase pe cap de locuitor din lume, cu pensiile lor speciale cu tot, de procuraturile instrumentalizate, de elitele universitare şi culturale închiriate, lobotomizate.

Meciul Partid-Securitate din ultimii ani ai lui Ceauşescu a părut definitiv tranşat în favoarea celei din urmă. Prin decizii succesive din 12 ianuarie 1990 şi din 18 ianuarie 1990, Partidul Comunist a fost dizolvat şi scos în afara legii. CPUN, noul Parlament, a fost înţesat de ofiţeri acoperiţi, agenţi, informatori, colaboratori. O pleiadă de partide „democratice” a apărut ca după o revoluţie autentică, şi nu după o lovitură de stat, toate controlate, infestate de aceiaşi colaboratori ai invincibilei Instituţii. Totuşi, fostul bolşevic Ion Iliescu a pus pe picioare FSN-ul şi apoi PDSR-ul, iar fostul Partid a reînviat. Sub presiuni externe, Virgil Măgureanu, directorul SRI, a ales, la prezidenţialele din 1996, „schimbarea”. Patru ani mai târziu, din 2001, puternicul lider al PSD Adrian Năstase a preluat din nou controlul pentru Partid. Dar, din 2005 şi până azi, prin marinarul securist Traian Băsescu şi prin „paltonarul” (ginerele unui blănar) Klaus Iohannis, Noua Securitate „reformată” şi controlorii ei globali nu au mai cedat controlul. Încercarea PSD, a Partidului, prin Victor Ponta şi apoi prin Liviu Dragnea, de a deveni din nou forţa conducătoare a societăţii, a fost şi va fi aspru pedepsită. Nişte naţionalişti, nişte populişti, nişte corupţi ! Nu s-au învăţat minte după rezultatele de la recentele alegeri europarlamentare, când UDMR a căpătat voturi masive în judeţele fără maghiari şi Liviu Dragnea a fost arestat chiar a doua zi după alegeri. Între 2 şi 3 milioane de voturi li s-au părut dubioase multor observatori – un asemenea număr de voturi poate „alege” pe oricine preşedinte. Klaus Iohannis, omul Sistemului, „paralelul”, va mai primi un mandat de cinci ani, călcând în picioare (repetat) nu doar Constituţia, ci şi aritmetica.

Lasati un comentariu

Comentariu