Petru Romoșan

Un artist român celebru spunea înainte de 1989, când era supărat „politic” sau „istoric”, că, din nefericire, România adăposteşte prea multe curve, prea mulţi hoţi şi prea mulţi trădători. Mai ales în Bucureşti (un Constantinopol în exil). Am putut verifica adevărul dureros al zicerii sale după 1989, cu deosebire după 2007 – anul aderării ţării la UE –, când am umplut Europa de prostituate şi de şuţi, fel şi fel de infractori. Trădătorii au rămas acasă. Am livrat şi armate de cerşetori. Metroul din Paris e compromis de cerşetorii români, agresivi, antipatici.

„România are trei milioane de oameni, să zicem, din forţa activă, în acest moment în Occident, trei milioane. Printre care vreun milion sunt fierari-betonişti, zidari ş.a.m.d. Lucrează în construcţii, autostrăzi etc. prin Europa. Au, poate, 1 500 de euro salar. O spun direct. De banii ăştia, copiii se fac golani acasă şi nevasta, curvă. De 700 de euro, vin acasă jumătate.” Pentru această „declaraţie” la Digi24 (digi24.ro, 11.06.2015), într-un interviu cu Cosmin Prelipceanu, Ioan Rus, ministrul Transporturilor PSD, şi-a pierdut postul în 2015. A fost forţat să demisioneze. Dar Ioan Rus fusese anterior şi ministru de Interne, şi deci cunoştea bine statisticile.

Prostituatelor şi hoţilor de buzunare români trimişi la export (şi la produs – de cine ?) sau celor mai leneşi rămaşi pe vatră li se pot adăuga în ultimii 30 de ani securiştii, politicienii şi ziariştii. Ei completează foarte bine un tablou al dezastrului românesc în desfăşurare. Poate că ar trebui adăugaţi şi destui dintre cei care populează justiţia (cei cu protocoalele, în binom cu statul subteran). Cetatea orientală a Bucureştilor, Capitala, Palatul Cotroceni, Palatul Victoria, Palatul Parlamentului, „Pădurea”, Ministerul de Interne şi Ministerul Justiţiei – iată focarele depravării şi ale infracţionalităţii în România, iată statul subteran. A vorbi de corupţie e un mare fals şi pentru că ea, „corupţia”, e o fineţe democratică total inadecvată simplităţii noastre brutale. Iar efectivele şi bugetele celor din Securitate, din guvern, din Parlament etc. sunt absolut indecente faţă de nivelul de sărăcie din România. Care nu face decât să se agraveze.

Spectacolul politic recent oferit de Klaus Iohannis, Florin Cîţu, Ludovic Orban, USR şi PSD poate fi văzut ca un mare bordel politic. Dezgustător. Spital de nebuni, puşcărie şi Cruce de Piatră în acelaşi timp. Nu s-au abţinut de la nici o mişelie, nu s-au privat de nici o mizerie. Iar televiziunile au transmis, seară de seară, ba chiar şi peste zi, gunoiul produs de ipochimenii publici. Aceiaşi politicieni, împreună cu destui ziarişti, participă şi la mascarada pandemiei (care se va dovedi până la urmă ucigaşă). Dar cel puţin o parte dintre ei vor plăti pentru crimele împotriva umanităţii din timpul pandemiei. La fel cum au plătit şi căpeteniile naziste la Nürnberg şi în alte tribunale.

Din păcate, a fost într-o mare măsură compromisă şi nobila meserie de doctor, de medic. Responsabilii principali pentru această compromitere sunt prea bine cunoscuţi. La toate belelele pe care le avea deja, PSD s-a mai potcovit şi cu Adrian Streinu-Cercel senator şi cu Alexandru Rafila deputat. Pe Rafila vor chiar să-l facă prim-ministru sau preşedinte ! Poate în contul sinistrei amintiri a biografiei tatălui său. Streinu-Cercel e cel care, acum câţiva ani, ne ameninţa satisfăcut cu mii şi milioane de morţi. Raed Arafat, tot un pesedist, „miliţian” cu „foncţie” la Interne, e azi, probabil, cea mai detestată persoană din România. Spre satisfacţia tardivă a fostului preşedinte Traian Băsescu.

Cum ar putea ieşi România din groapa comună în care se găseşte azi ? Printr-o nouă coaliţie „de dreapta”, cu un nou „guvern al meu”, la dispoziţia unui dictator amator, inutil ? Printr-un guvern de tehnocraţi ? Ca să facă tehnocraţii ce ? Să încălzească scaunele pentru Marcel Ciolacu, Alexandru Rafila, Gabriela Firea etc., etc. ? Sau să-i spele, să-i şamponeze pe toţi politicienii compromişi, indiferent de orientare ? E limpede că România e în şanţ şi pentru multă vreme nu mai are nici o soluţie. S-a mers prea departe în prostituţie, în hoţie, în minciună, în infracţiuni, în impostură, în amatorism şi incompetenţă. Iar această teribilă catastrofă a ţării nu mai poate fi dreasă, reparată de cei care au participat la crima colectivă. Care au umilit România. Care au pângărit-o.

Cei care ar fi putut s-o salveze au plecat deja unde au văzut cu ochii. 4 sau 5 milioane ? Pe lângă prostituate şi hoţi de buzunare, mulţi, pe lângă cerşetori, au plecat şi foarte mulţi tineri, poate cei mai buni, cei mai harnici şi poate cei mai morali. Iar UE şi NATO, marile iluzii din anii 1990-2000, nu au făcut decât să ne înfunde definitiv. Vor mai exista UE şi NATO peste 10 ani sau chiar peste 5 ?

În cei 45 de ani de comunism, de ocupaţie sovietică începută în forţă şi continuată mai discret, memoria voievozilor, domnitorilor sau principilor, a celor viteji, mari, buni, bătrâni etc. s-a pierdut încă o dată. Aşa cum se pierduse în lungul veac fanariot. Între Mica Unire (1859) şi Marea Unire (1918), flacăra naţională a fost reaprinsă. Probabil, de N. Bălcescu, Avram Iancu, Mihai Eminescu şi de prietenii lor. Aşa-zisa revoluţie din decembrie 1989 pare să fi fost doar un foc de paie, o mare păcăleală. Statul subteran, statul „întunecat”, născut sub ocupaţia de la Est, şi-a continuat dominaţia, a trecut şi sub alte ocupaţii, de la Vest. Cu toată ploaia de „naţionalişti”, de patrioţi de carnaval, „contractuali”, flacăra naţională a rămas stinsă în ultimii 30 de ani. „Mai suna-vei, dulce corn, / Pentru mine vreodată ?” Se va reaprinde vreodată această flacără, vom vedea lumina ?

Pentru moment, nu se întrevede nici o soluţie. Nici de la partidele politice (compromise), nici de la securiştii şi tehnocraţii lor şi nici măcar de la manifestaţiile din Piaţa Victoriei sau Piaţa Universităţii (altfel foarte stimabile). Nu ne mai rămâne decât să credem într-un miracol. De fapt, în situaţia în care ne găsim, nu trebuie doar să credem într-un miracol sau poate chiar mai multe, suntem obligaţi să ne bazăm pe miracole (vezi legile lui Murphy/regulile lui Finagle – „Do not believe in miracles. Rely on them”).