Văd des proşti. Ca şi dumneavoastră. Cei mai amuzanţi pentru mine sînt pretinşii oameni de succes care fac paradă de pragmatism. Fac abstracţie de succesul lor, ca să nu ating realitatea – sinistră, cum e ea – nici cu o floare, dar notez momentul precis în care eu izbucnesc în rîs : cînd zic ei, într-un fel sau altul, « ăsta e capitalismul, numai economie ». Şi le zic în gînd, la rîndul meu : « Aşa să-ţi ajute Dumnezeu, să trăieşti tu în capitalismul ăla care e numai economie ! » Uite că există şi înjurături mai aspre decît cele de mamă. Nu zău, ce-ar face dac-ar trebui s-o ia, pîş-pîş, « economic », dimineaţa pe răcoare, printr-o viaţă din care ar lipsi credinţa, voinţa, elanul, curiozitatea, solidaritatea, darul, donaţia, sacrificiul, talentul, munţii de gratuităţi lăsate moştenire prin seculi de cohorte de « naivi » extra-economici şi oficiate încă astăzi de puţinii naivi supravieţuitori ai balivernelor lor ? Ba unii mai au şi tupeul să vorbească de « fler ». Flerul mă dă gata, ca orice mărturisire nevinovată a ticăloşiei. Dar au şi naivii fler – nu lipsa flerului îi împiedică să devină proşti gomoşi. Flerul îi ajută să se ţină departe de proşti. Eu, de pildă, am ales să rămîn naivă, deşi nu ignor binefacerile economiei şi ale « flerului ». Şi ca mine – « naivi», confundaţi de proşti cu tîmpiţii – sunt destui. Iată ce spune, de exemplu, un naiv celebru, de calibru mare :

« Capitalismul n-a putut funcţiona decît pentru că a moştenit o serie de tipuri antropologice pe care nu el le-a creat, căci nu le-ar fi putut crea : judecători incoruptibili, funcţionari integri şi weberieni, cadre didactice care se consacră vocaţiei lor, muncitori care au o minimă conştiinţă profesională etc. Aceste tipuri nu apar şi n-au cum să apară din nimic. Au fost create în epocile istorice anterioare graţie unor valori pe atunci consacrate şi incontestabile : onestitatea, munca în serviciul statului, transmiterea cunoştinţelor, lucrul bine făcut etc. Or, noi trăim în comunităţi în care e de notorietate publică faptul că aceste valori au devenit derizorii şi că singurele lucruri care contează sînt banii pe care-i iei, n-are importanţă cum, şi de cîte ori ai apărut la televizor » (Cornelius Castoriadis, » La montée de insignifiance », tom 4, in Les Carrefours du labyrinthe, Seuil, 1996, p. 68).