Orice s-ar zice, elanul face minuni. În aceeaşi Realitate ilustrată (septembrie 1937) din care am citat fantasmagorica imagine a femeii americane, Bucureştiul însuşi e văzut ca o « metropolă americană de proporţii reduse… Clădiri, antren, maşini, viaţă trepidantă şi femei frumoase ca şi la New York ». Cronicarul anonim al urbei exultă la primele blocuri mai înalte care se ridică în centru. Cîteva firme luminate în noapte, reclame, fier-beton, un borcan de poliţai şi fandacsia americanizării noastre e gata. Cu un tonus de zile mari, speranţa se concentrează pe cîteva semne – « semnale » le zice azi – ca să facă un salt spre (zgîrie-)nori. Am zice că nu avem din moşi-strămoşi numai pasiunea de-a ne lua în derîdere, ci şi pofta năstruşnică de a sări imediat calul în vis :

Din « Micul Paris » Bucureştiul a devenit « Micul New York »

Acum douăzeci de ani, Bucureştiului i se spunea « oraşul-grădină ». I se spunea aşa fiindcă era privit mai mult sub aspectul periferic, acesta prezentînd adevărata caracteristică pentru ochiul vizitatorului străin. Acum zece ani, i se spunea « Micul Paris » – probabil din cauza străzilor lui înguste, a clădirilor de toate formele şi a familiarităţii exagerate cu care te cuprindea în braţe de cum coborai din tren. Azi, Bucureştiul nu mai e nici « oraşul-grădină », nici « Micul Paris ». În mai puţin de zece ani, acest oraş, care părea de un nestrămutat spirit conservator, s-a lepădat de mantia tradiţiilor şi a făcut un salt pe deasupra Atlanticului… Bucureştiul a devenit « Micul New York ».
În loc de Montmartre, avem un Broadway în miniatură, în loc de grădiniţe cu caişi, avem azi block-house-uri cu cîte zece şi douăsprezece etaje, în loc de sentimentalism romantic, posedăm spiritul practic al sportului şi eleganţei americane.
Ar fi nedrept dac-am atribui începutul epocii de americanizare clădirii specifice a telefoanelor de pe Calea Victoriei. Tendinţa se observase mai demult. Cînd americanii şi-au ridicat palatul lor din piaţa Teatrului Naţional, existau deja la Bucureşti clădiri în stil yankeu. Existau cîteva, printre care se releva aceea a fostei edituri Hertz din Piaţa Senatului. Aceasta şi-a putut păstra cîţiva ani privilegiul de a se numi cea mai înaltă casă din Bucureşti. Pe urmă au răsărit altele şi altele, ca dintr-un spirit febril de întrecere cu cele existente. Azi nu se mai ştie care e cea mai înaltă clădire din Bucureşti. Sau, dacă se ştie, peste o lună nu va mai fi aceea, fiindcă se termină alta alături, care trebuie s-o întreacă măcar cu un etaj.
Două elemente au contribuit totuşi mult la această transformare rapidă a Bucureştiului : nesiguranţa plasării capitalurilor la bănci şi… tîrnăcopul Primăriei. Unul a distrus şi celălalt a construit.
Dar ceea ce e de asemenea interesant de relevat e faptul că şi oamenii s-au schimbat în acelaşi ritm accelerat. Viaţa patriarhală de odinioară a dispărut aproape complet din locuinţele bucureştenilor. Oamenii s-au obişnuit atît de uşor cu camerele suprapuse ale block-house-urilor de parcă s-ar afla de cînd lumea în ele. […]
Iată o stradă comercială, cu clădiri normale – altădată fala Bucureştiului – din care ţîşnesc zgîrie-norii ca nişte catapetesme de biserică. Iată altă stradă în care tîrnăcopul Primăriei n-a pătruns încă şi care, prin contrast, e destul de interesantă astăzi. Şi iată micul Broadway, bulevardul Elisabeta, cartierul spectacolelor cinematografice, în care tronează neonul şi electricitatea. În altă parte vedem inovaţiile serviciului de circulaţie : agentul, în cuşca lui de origine americană, din care dirijează vehiculele prin semnale luminoase. […]

Realitatea ilustrată, 22 septembrie 1937