O carte de excepţie la o editură de acelaşi fel

Titlul cărţii e Aşa s-a născut omul nou. În România anilor ’50. Se iveşte la Bucureşti, în anul de graţie 2012. Autorul ei se numeşte Dorin-Liviu Bîtfoi. Editura la care a ales să apară se cheamă Compania, creaţie a scriitorilor optzecişti Adina Kenereş & Petru Romoşan.
Să-i luăm pe rînd, gospodăreşte, la refec. Ori, dacă doriţi la purecat.
Întîi… editura, a cărei particularitate ar fi că nu a publicat nici cu subvenţii de la Fundaţia Soros, nici cu bănuţi de la Ministerul Culturii, nici pe lovelele auctorilor, ci doar, rareori, cu sponsorizări ale unor firme private, ceea ce o distinge, în peisajul românesc, şi de marile case (Humanitas, Polirom, Rao, Nemira sau Curtea Veche, pentru a ne limita la ceste cîteva), şi de cele foarte mici. Asta înseamnă că Adina Kenereş, fructificînd pe undeva experienţa ei franceză preloviluţionară, pricepută să monteze şi gestioneze o treabă culturală, studiază bine piaţa cărţii, citeşte şi răsciteşte oferta ei propusă, face observaţiile de rigoare ca lector de carte, gîndeşte coperta, colecţiile, dizainul, tirajul + restul. Reuneşte, într-o singură persoană, cunoştinţele, bogate, de editologie şi traductologie. Şi nu numai. O bărbată, o dură, ce mai ! Dar… nu-i refuză lui Petru Romoşan, din cînd în cînd, vreun capriciu, cum ar fi, să spunem, antologia de poezie mihai-ursachiană, polemicile lui Marin Mincu, florilegiul din scrisurile poeţilor tineri, articolele interbelice ale lui Mircea Vulcănescu despre tînăra generaţie sau experimentele avangardiste din juneţea Părintelui Avramescu.
Voi reaminti, înainte de a mă ocupa cu Dorin-Liviu Bîtfoi şi opul său magn, cîteva mari succese, cîteva prestigioase reuşite editoriale, cîteva lovituri culturaliceşti ale casei cu pricina. Le voi reaminti pornind, uau, de la titluri prezente pe rafturile propriei mele biblioteci. Cu precizarea că nu sînt şi nu am de gînd să fiu autor al Companiei, ci doar cerc să apreciez la justa lui valoare lucrul bine făcut al unor : colegi de generaţie, contemporani, persoane de calitate.
Aşa, bunăoară, menţiona-voi albumul lui Andrei Pandele cu fotografii interzise din Epoca de Aur a Ceauşităţii ; studiul, mult comentatul studiu al lui Sorin Matei, despre Boierii minţii (slugărind, adaug eu, la oierii zilei) ; cercetarea lui Adrian Gavrilescu, Noii precupeţi, despre intelectualii publici ai României Postloviluţionare ; eseurile lui Ciprian Şiulea întru ritori, simulacre şi imposturi ; Enciclopedia exilului literar de Florin Manolescu ; Mistificțiunile lui Mircea Anghelescu ; sinteza lui Mihai Pelin despre cedarea Basarabiei şi nordului Bucovinei, titulată Săptămîna patimilor ; cartea unor Florin Constantiniu şi Adrian Pop, Schisma roşie, cu privire la rolul României în contextul conflictului sovieto-iugoslav ; Mircea Maliţa şi Dinu C. Giurescu : Zid de pace, turnuri de frăţie ; suvenirurile puşcărioase ale Oanei Orlea : Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă ! ; corespondenţa lui Pallady ; reeditările din precursori : Constantin Giurescu : Despre boieri şi despre rumâni + Anton Pann : Spitalul amorului + N.T. Orăşanu : Satire, dicţionar politic şi alte marafeturi de Bucureşti + G.I. Ionescu-Gion : Nicolae P. Mavrogheni, « o poznă a firii » + scrierile economice ale lui Mircea Vulcănescu. Şi aşa mai departe.
Acum, înainte de a mă apleca lectural asupra magnului op Aşa s-a născut omul nou, să vedem cine este genitorele acestuia şi ce curriculum vitae ac operis are dumnealui la purtător.
Născut e Dorin-Liviu Bîtfoi în 1969. Doctorat are în filosofie, susţinut la Universitatea din Bucureşti, şi cultivă preocupări în ştiinţele umane, inclusiv în semiotică, teorie literară ori psihanaliză. A restituit, introducîndu-le competent, scrierile de tinereţe ale lui Mircea Vulcănescu, dar şi avangardismele viitorului Părinte Avramescu din vremea cînd uzita pseudonimul Ionathan X Uranus. A tradus cîte ceva, a participat la redactarea unui dicţionar al operelor filosofice româneşti. Însă măsura, ca biograf riguros, temeinic, universitar, şi-a dat-o în Petru Groza, ultimul burghez. Aici am, însă, două obervaţiuni de ordin general.
Prima se referă la faptul că genul biografic e puţin practicat la noi, şi nici prea mulţi cititori nu are. Sigur, avem biografia lui Eminescu de George Călinescu, prea frumos scrisă, prea patetică, mai apropiată de hagiografie sau de… viaţa romanţată. A lui Caragiale, de Şerban Cioculescu, una norocoasă iaşte, chiar foarte merituoasă, fiindcă, apărută puţin înainte de Al Doilea Rezbel, nu plăteşte tribut ideologemelor marxienilor staleninişti. Există, apoi, biografiile riguroase ale lui Zigu Ornea, care însă, elaborate sub ceauşism, suferă de sociologism şi nici o limbă excesiv de fluentă – de agreabilă, de nelemnoasă – nu posedă. Treaba-i că la noi toţi doresc să dea patriei monografii, unde filosofarea şi interpretarea bat cercetarea meticuloasă, scotocirea prin arhive, presa epocii, evită interviurile cu urmaşii, meserie de anchetator, de istoric, de reporter. Aşa că nici azi nu avem biografii critice, şi nu hagiografii, ale Brătienilor, ale Maniului şi altor lideri interbelici. Nici măcar controversatul rege Carol al II-lea, nici măcar rigă Ferdinand, nici măcar Carol I sau Regina Elisabeta nu posedă aşa ceva.
A doua se referă la scriitură, stil, proză, capacitate de narativizare a istoriei investigate. Ca unul de le-am înfrîncizat rezumate unora din Periodul Ceauşist, simţeam la ei nu atît limba de lemn, cu stilemele dizgraţioase ale acesteia, cît absenţa unui discurs literalmente curgător, frumos, mătăsos, cum îl au, în Hexagonerie, istoricii din ultimele două veacuri, inclusiv cei de la Şcoala Analelor. Îi citeşti cu plăcere, ca pe nişte romancieri, te desfeţi cu ei, fie că e vorba de Taine, de Michelet, de Renan… ori de François Furet, Leroy-Ladurie, Jacques Le Goff & Cie. Nivelul ăsta nu îl va fi atins nici măcar istoricul Alexandru Zub, om cu puşcărie la activ şi, în scris, fără concesii sociologizante. […]

Coșmarul anilor ’50 în România învinsă în cel de-al Doilea Război Mondial. Dar, ca întotdeauna…, doar acea parte a istoriei, cea a paradisului pierdut.
E ca şi cum ai vedea defilîndu-ţi prin faţa ochilor, pe repede înainte, pagini după pagini din rafturile cu zecile de volume de memorii şi interviuri apărute în ultimii 20 de ani, pagini după pagini din stive de ziare şi coli după coli din dosare păstrate în arhivele oficiale. Sinteza lui Dorin-Liviu Bîtfoi – autor, de altfel, al unei biografii a unui „erou“ al epocii, Petru Groza (Petru Groza, ultimul burghez, Compania, 2004) – despre tectonica anilor ’50 este o capodoperă de documentare, cu o bibliografie impresionantă şi dovedind capacităţi de asociere aproape miraculoase (şi nu doar pentru că reuşeşte să recupereze din meandrele memoriei pagini întregi cu mărci de cosmetice, bomboane, mezeluri etc. disponibile în deceniul şase sau inventarul aproape complet al numelor de străzi şi întreprinderi schimbate la instalarea comunismului…). […]

[Demascările anilor ’50]

[…] Demascările continuă şi în toamna lui ’58. În urma reverificării tre­­cutului pe teren, numeroşi studenţi sunt daţi afară pentru vini ima­ginare ale părinţilor. Unul nu a declarat la înscriere că tatăl său e popă, altul că are rude legionare. La avizierul facultăţilor e un adevărat pelerinaj. Un student cu părinţii morţi în lagărele naziste se află la un pas de a fi exclus din facultate pentru că poartă un balonzaid negru, ceea ce de­notă cos­mo­politism, occidentalism. În realitate, este singura lui haină şi o vop­seş­te pentru că e pătată şi veche. Mai mulţi studenţi sunt bă­tuţi în co­­mitetele U.T.M.
În februarie-martie 1959, fiecărei grupe de studenţi îi sunt citite adrese de la Uniunea Asociaţiilor Studenţilor din România (U.A.S.R.) şi U.T.M. prin care sunt convocaţi la întruniri „în care studenţii vor avea ocazia să-şi precizeze poziţia“. Ceea ce studentului Constantin Eretescu îi sună, ca şi altora, foarte vag. „Apoi, dintr-odată, ni s-a transmis să ve­nim la facultate a doua zi la ora şapte dimineaţa. Când am sosit – o dimi­neaţă mohorâtă, cu o mizerabilă ploaie târlâită care făcea şi mai deprimant peisajul uman –, studenţii se încolonau să mărşăluiască. Colegii muncitori se aşezaseră în fruntea coloanelor, dar şi în spate, ca să prevină posibile evadări. O coloană impresionantă, care-i includea şi pe studenţii de la drept, mult mai numeroşi, pe cei de la istorie-filosofie şi ziaristică. Acestea erau facultăţile cu profil ideologic ale universităţii. Marşul lipsit de elan în lungul cheiului Dâmboviţei spre Grozăveşti putea fi asemuit fără prea mult apel la imaginaţie cu cel al unei turme purtate spre abator. […] Înţelesesem, fără să ni se spună, ce avea să urmeze. După cum cred că înţeleg şi vitele că li se pregăteşte moartea, ceea ce nu le împiedică să meargă înainte, şi am încercat de nenumărate ori să-mi închipui scena în care acestea se răzvrătesc, refuză să mai asculte de păzitori, se împrăştie care încotro spre deruta şi spaima celor care le duc la tăiere. Destinaţia era sala denumită, din cine ştie ce motiv, 303, fosta sală de manej a casei regale, devenită arenă de sport a Politehnicii, cu o capacitate de două, poate că trei mii de locuri. Succesul acţiunii depindea în bună parte de respectarea unui set de măsuri de precauţie. Cum drumul de la locul de întâlnire până în sala de şedinţe fusese parcurs în coloane, pe facultăţi, iar în cuprinderea lor pe ani şi grupe, dispunerea în sală a urmat aceeaşi ordine, aceasta a asigurat supravegherea reciprocă şi, de asemenea, izolarea studenţilor pe facultăţi, iar nu pe afinităţi. Ritualul întâlnirilor la şapte dimineaţa, al mersului încolonat şi al dispunerii în sală a fost respectat în chip riguros pe parcursul întregii săptămâni în care cursurile universitare au fost suspendate, pentru a le da posibilitatea studenţilor să-şi precizeze poziţia. În capătul celălalt al sălii, un prezidiu impunător, urcat pe un podium înalt. S-au aflat acolo, între alţii, Florian Dănălache, primul secretar de partid al oraşului Bucureşti [prim-secretar al Comitetului Oră­şenesc P.M.R. Bucureşti], membru în C.C., cel care a condus discuţiile, în fapt veritabile interogatorii, secondat de Ghiţă Florea, secretarul de partid al universităţii, Ion Iliescu, membru şi el al C.C.-ului [al U.T.M., pre­şedinte al Uniunii Asociaţiilor Studenţeşti din România (U.A.S.R.)], Ilie Murgulescu, ministrul învăţământului, Athanase Joja, şef de secţie la Aca­demie, Ciucă, rectorul universităţii, Tamara Dobrin, secretarul de partid al Facultăţii de filosofie. Încă mulţi alţii. Printre ei, reprezentanţi ai securităţii, procuraturii şi comisariatelor militare. Spiritul întrunirii a devenit vizibil de la primele minute. Un raport vag şi ameninţător deplângea ni­velul ideologic scăzut al studenţilor, faptul că aceştia nu doresc să fie scoşi la lumină cu binele, că se lasă pradă mentalităţii burgheze. Unul dintre primele cazuri prezentate în public, care avea rolul să instaureze teroarea între cei prezenţi, a fost cel al grupului de demonstranţi de la Drept din zilele revoluţiei maghiare. Un vânt de gheaţă a trecut printre tineri. După mai bine de doi ani de la sfârşitul răscoalei, se vorbea în mod deschis de­spre evenimentele din ţara vecină, ca şi cum n-ar fi trecut de atunci decât două zile. Cei douăzeci [din Piaţa Universităţii] au fost aduşi şi expuşi în faţa tuturor. S-a pomenit pentru întâia dată de existenţa unor imagini filmate, cu toate că nu au fost arătate. Unul dintre ei a încercat să explice că nu fusese decât o plimbare. A fost întrerupt. I s-a pus o altă întrebare. În momentul în care răspunsul se configura coerent, a fost întrerupt din nou. Apoi a fost umilit. A urmat altul. Acesta a fost ironizat. Sala, mută până atunci, a izbucnit în râs. Cineva din prezidiu a huiduit. Sala a huiduit şi ea. Lucrurile aveau să se petreacă aidoma de nenumărate ori, până către mie­zul nopţii, pentru a fi reluate a doua zi în zori. Atunci au fost exmatricu­laţi, pe loc, zeci de studenţi, acuzaţi de fapte dintre cele mai neaşteptate (vini ideologice, dar şi bilete în doi peri trimise de un coleg altuia în timpul orelor de curs, fete care aveau fusta mai scurtă sau mai lungă decât tiparul standard, altele care au întârziat la cămin câteva minute după ora unsprezece, lecturi interzise sau doar nerecomandate, scrisori cu caracter personal care conţineau observaţii critice la adresa regimului expediate unui coleg turnător, o promisiune de cerere în căsătorie neonorată, îmbră­căminte din pachet adusă cumva din Occident, idei sau predispoziţii contrarevoluţionare, atitudini arogante sau doar lipsite de modestie). Un coleg a avut aceeaşi soartă pentru că a cerut să citească în original Critica raţiunii pure. Procedând astfel, s-a argumentat, el a încercat să afirme că analiza acestei lucrări făcută la cursul de Istorie a filosofiei nu ar fi fost suficientă sau credibilă.“ Printre acuzaţii figurează citarea „tră­dătorului Nicolae Iorga“ şi „gândire periculoasă“. Un tânăr e acuzat că a cântat din acordeon în casa unui preot, atrăgându-şi sancţiunea promp­tă a lui Florian Dănălache: „Ce-ai cătat, bă, să-i cânţi lu’ popa?“ Ceilalţi studenţi sunt siliţi să-şi înfiereze colegii arestaţi. În pauze, pe culoarele laterale, transformate în fumoare, tinerii se feresc să-şi vorbească şi să se privească.
Sunt daţi afară din facultate nu doar studenţi, ci şi profesori. Pre­cum Dionisie M. Pippidi, renumitul balcanolog şi ginere al lui Iorga, acuzat că păstrează acasă, într-un cufăr, cărţile şi manuscrisele marelui istoric, ca şi pentru că a refuzat să semneze un apel al ţărilor socialiste de eli­be­rare a unui patriot din Grecia coloneilor.
În cea de-a cincea zi, Constantin Eretescu este la rândul său exmatriculat. Află de la avizier. Se duce acasă şi doarme două zile neîntrerupt. „Pentru mine teroarea luase sfârşit.“
Demascările se extind şi la celelalte facultăţi, după acelaşi scena­riu şi cu acelaşi prezidiu. Urmează cei de la Medicină, Arhitectură, Teatru, din întreaga Politehnică. Sunt încolonaţi, cel mai adesea între Facultatea de Drept şi Universitate. O mare de studenţi… Pleacă „într-un convoi lung şi tăcut“ pe bulevardele Bălcescu şi Magheru, pe Calea Dorobanţilor, spre sala Floreasca ori „Dinamo“, unde sunt dispuşi cu atenţie, aşa încât fiecare facultate să se afle în sectorul rezervat. De la o tribună vorbesc cei din prezidiu. Apoi din sală se aud vociferări şi înfierări mânioase. Exma­tricu­lările curg.
Demascările se încheie doar la sfârşitul anului universitar, procen­tul studenţilor excluşi fiind de 15-20%. Celelalte demascări continuă.
Sunt demascaţi intelectuali, savanţi, compozitori, pictori, redactori de carte. Sunt puşi la index, cu diferite grade de severitate: compozitorii Mihail Andricu, Leon Klepper şi Sergiu Natra, dirijorul Sergiu Comis­siona şi excelentul pianist Mîndru Katz; regizoarele Sorana Coroamă şi Malvina Urşianu, actriţa şi regizoarea Marietta Sadova, actorul de estradă Dan Demetrescu, solista de operă Dora Massini, sculptoriţa Miliţa Pe­traşcu, criticul literar Cornel Regman, medicul Marius Nasta – ulterior, pe liste sunt adăugaţi mulţi alţii. Li se organizează procese publice, în aule şi spaţii largi, la Operă, la Facultatea de Drept… Dar şi la sala Comitetului Central al Sindicatelor de pe Lipscani sau la Ateneul Român, unde un bătrân e adus pe scenă, însoţit de un securist, şi silit să se autoincrimineze pentru propunerea sa de dezvoltare a legăturilor culturale cu Franţa şi pentru lipsă de patriotism. E compozitorul Mihail Andricu, vicepreşedinte al Uniunii Compozitorilor. Toţi sunt profund impresionaţi şi şocaţi […]

Adriana Bittel

Vreau să vă atrag atenția asupra unei cărți excepționale, a cărei elaborare a implicat șapte ani de cercetare nu doar a arhivelor și a enormei bibliografii (ce ocupă, la sfârșitul volumului, 36 de pagini), ci și filme artistice și documentare, jurnale cinematografice de actualități, programe radiofonice, site-uri și bloguri, istorie orală, colecții personale de fotografii – într-un cuvânt, cam tot ce se poate găsi despre perioada românească 1947-1965. Cel care și-a propus și a dus la bun sfârșit această muncă teribilă la care nu știu cine ar mai fi avut răbdarea și forța să se încumete, Dorin-Liviu Bîtfoi, are specializări multiple (filosofie, psihanaliză, literatură, istorie recentă) şi face parte din acea categorie rară de oameni serioşi (dar cu umor), harnici şi pasionaţi, care-şi îndeplinesc superlativ proiectele. Pe deasupra, mai scrie şi bine : limpede şi expresiv. Aşa s-a născut omul nou nu e o ficţiune, deşi se citeşte ca un roman. E un studiu complex al transformărilor reale prin care a trecut România după încheierea celui de-al doilea război mondial, în timpul ocupaţiei sovietice şi apoi, după retragerea trupelor sovietice, până la moartea lui Gheorghiu-Dej. Dorin-Liviu Bîtfoi şi-a structurat enormul material în două secţiuni : pe criterii tematice în « Cartea întâi. Încolonarea clasei muncitoare », privind anii 1947-1950, şi pe criterii cronologice în « Cartea a doua. Anii puterii populare » – 1951-1965. Folosirea celor două criterii e deliberată. Temele primei cărţi reprezintă direcţiile de acţiune ale conducerii comuniste a ţării, tutelată îndeaproape de trimişii sovietici, în vederea rupturii cu trecutul, ocultării tradiţiilor şi creării premiselor pentru dresarea « omului nou ». Schimbarea legislaţiei, transformarea economiei prin colectivizarea agriculturii şi etatizarea industriei în vederea planificării, ideologia agresiv impusă şi cultura controlată prin canonul realismului socialist, îndoctrinarea învăţământului au fost scopurile vizate pentru a obţine controlul populaţiei sărăcite, traumatizate, dar capabilă încă să distingă adevărul de minciună şi butaforia de realitate. Autorul cărţii preia nu numai documentele programatice ale puterii nou-instalate, ci şi comentariile (şoptite), zicerile intrate în folclor din care transpare diferenţa dintre proiecte şi realitate. « Experimentul » era strict controlat de consilierii sovietici în toate amănuntele, de la modul în care se realiza represiunea la felul cum se făceau îndoctrinările şi cum se repartizau, pe cartele, bunurile. Modelul sovietic furniza « metode » şi « învăţături » ce trebuiau aplicate pentru « forjarea omului nou » în ţara noastră. Conducătorii comunişti români au şi « iniţiative » în acest sens – unele prosteşti, dezvăluind jalnicul nivel intelectual –, dar nu se abat de la « metode », pe care le aplică şi în răfuielile dintre ei. Deşi cunosc starea reală a ţării, guvernanţii folosesc metoda sovietică a realităţii inventate, care permite raiul pe pământ. Cine nu crede ajunge în puşcărie, la Canal, în domiciliu obligatoriu. După impunerea acestor reforme structurale prin metodele evocate, « Cartea a doua » adună momentele succesive şi tendinţele istorice manifestate în anii ’50 : deportările celor eliberaţi din închisori şi ale altor categorii de « suspecţi », devierile de la « linia partidului » (adică a conducătorului acestuia), moartea lui Stalin, frământările şi reacţiile la Revoluţia maghiară din 1956, definitivarea trăsăturilor stalinismului autohton, transformat în naţional-comunismul românesc etc. Dorin-Liviu Bîtfoi înregistrează cu mulţime de detalii concrete, cu anecdote şi elemente de atmosferă, toate aceste mutaţii conjuncturale pe care cei ce au trăit « experimentul », fie şi în copilărie, şi le amintesc.
În analizele făcute României postdecembriste, mulţi consideră că starea actuală se datorează deceniilor de comunism. Într-o Europă unită şi democratică, România face, într-adevăr, figură aparte, de ţară contradictorie şi imprevizibilă. Să fi marcat oare cei 42 de ani de comunism firea românilor, să fi reuşit ei să producă un « om nou » cu alte valori tutelare decât cele ale europeanului vestic ? La aceste intrebări preocupante răspunde cartea pe care vă rog să o citiţi.

« Dorin-Liviu Bîtfoi performează ca autor al unei epopei moderne, în 700 de pagini, despre România între 1950 şi 1965. (Aşa s-a născut omul nou : în România anilor ‘50, Editura Compania, 2012). Mai pe-nţeles spus, o carte despre vremea lui Gheorghiu-Dej, de după înlăturarea regelui (apoi şi a de-alde Ana-Luca-Teohari, trepăduşii Moscovei roşii), de-a lungul procesului de desprindere şi emancipare treptată şi prudentă a ţării de sub tutela terorizantă şi sufocantă a aceleeaşi Moscove, pînă la moartea lui Dej şi preluarea puterii de către Ceauşescu. Autorul acestei cărţi este, cum i-ar fi spus Balzac, un adevărat grefier al anilor de regim comunist. Nu “a apucat” acea vreme, nu e un “supravietuitor”, ci un tînăr filozof ca formaţie universitară, ziarist ca îndeletnicire iar cu această carte şi cu altele, care au fost şi desigur vor mai fi, şi istoric.
Trăitorului în vremea lui Dej multe din carte îi sunt cunoscute; el şi le reaminteşte şi e răvăşit, dar mai şi află, mai are şi revelaţii tîrzii. În schimb, pentru cei din generaţiile mai noi, este lectură – eu cred – obligatorie, căci e o revelaţie amplu desfăşurată despre un timp pe cît de cumplit şi de contradictoriu, pe atît de supus feluritelor încercări de denaturare, răstălmăcire şi falsificare. O perioadă densă, crîncenă, tragică, de revoltă şi compromis, de eroism şi resemnare, de puritate şi josnicie, de jertfă şi mulţumire cu puţin, totul împins pînă la exagerare şi paroxism de un mecanism al puterii mai subtil şi mai viclean în răutate decît orice altă stăpînire pe care au cunoscut-o românii în istorie.
Cum a reuşit un autor care, spuneam, n-a prins acele vremuri să le fixeze în scris atît de sugestiv, de sintetic şi de credincios adevărului ? “Procesînd” cu inteligenţă şi bună credinţă, dar şi cu har de om al scrisului, un volum uriaş de informaţii, apelînd la (cum scrie pe coperta cărţii) “memorii, jurnal, scrisori, anchetă, arhivă”. Asta însemnînd cît mai mult din ce s-a scris atunci şi mai tîrziu despre Atunci şi din cîte s-au vorbit şi se mai vorbesc şi azi despre acest Atunci. Şi totuşi, cartea nu e una livrescă, uscată, de proces verbal, nu e nici măcar una eminamente jurnalistică şi jurnalieră (deşi se bazează mult pe ziare şi memorii), ci reconstituire literară. Dar nu ficţiune. […] »

Textul complet la http://www.curentul.ro/2013/index.php/2013010981721/Lumea-i-cum-este/Despre-viata-de-zi-cu-zi-sub-regim-comunist.html

[Imagini din închisorile anilor ’50]

[…] Da, viaţa în închisoare este grea şi aproape imposibil de suportat, dar parcă orice speranţă este anulată de torturile continue, foarte variate, multe dintre ele – diabolice. Celulele de pedeapsă au dobândit o tristă ce­lebritate – fiecare închisoare cu a ei, precum „casimca“ de la Piteşti, întu­necoasă, fără geamuri, la subsol, cu apă fetidă şi fecale, iar aerisirea doar printr-un burlan. Ori izolarea de la Sighet, celula neagră, mititica, unde deţinuţii sunt băgaţi în chiloţi şi primesc mâncare doar o dată pe zi. Ori carcera foarte friguroasă de la închisoarea Rahova, de un metru pe doi, cu tavanul la 1 m de podea ; se poate sta în picioare doar pe o suprafaţă de un metru. Numeroşi gardieni se bucură ca de nimic altceva să tortureze şi le strigă victimelor, mai ales celor credincioşi, că ei sunt dracul. Sen­timentul foarte răspândit printre torţionari e că totul e permis, că se pot elibera făcând rău şi că nu există nici o pedeapsă pentru răul făcut, pe lumea asta sau pe cealaltă – în care, de altfel, ei nu cred.
Există torturi cu motivaţii ipocrite, aşa cum se întâmplă la sfârşit de ianuarie 1951 în curtea închisorii de la Gherla, unde printre deţinuţii tineri se face o selecţie pentru minele de plumb de la Cavnic şi Valea Nis­trului. Înainte de a fi scoşi în curte, toţi trebuie să se dezbrace la piele şi să stea apoi drepţi în curte, în zăpadă. Tinerii dârdâie, ofiţerul politic îi numără şi zbiară la ei să stea nemişcaţi în poziţie de drepţi. După ce îngheaţă zdravăn, sunt introduşi, în chip de pregătire fizică, într-un cuptor fierbinte. Dar cele mai multe torturi sunt complet neargumentate, fie şi la modul cinic ori ipocrit : ele fac pur şi simplu parte din traiul de zi cu zi. Lena Constante este „pedepsită“ să umble încontinuu în sala de du­şuri, supravegheată în vremea asta prin vizetă. Apoi apar idei noi :  să facă întoarceri milităreşti, să umble ca şi cum ar urca un deal, ar duce un sac în spate, ar fi pe un munte. Când nu mai poate, este forţată să alerge. Toate aceste pedepse, numite în jargonul închisorii „manej“, durează 20 de zile, vreme în care deţinuta parcurge, după calculele sale, 648 de kilometri. Nu mai înţelege nimic, totul e prea absurd. Ce vor aceşti nebuni ? „Cât timp va mai dura coşmarul ? Câtă vreme voi mai putea să-l îndur ?“ Este biciuită la tălpi – nu trebuie să strige. Este lovită cu bâta. E dusă cu maşina afară din închisoare şi ajunge în centru (iată una dintre metodele prefe­rate ale Securităţii) : „Un bulevard. O piaţă. Mulţime de oameni. Liberi. Grăbindu-se spre casă. Spre căldură, spre odihnă. Îi văd cum trec. […] Ochii mei sorb aceste imagini. Viaţă împrejurul meu.“ Ajunge pe malul unui lac, unde e lăsată să se plimbe. Torţionarii o urmează îndeaproape. Ea aşteaptă glonţul. Dar ei vor doar să o tenteze cu libertatea. Se întorc în închisoare. E ameninţată cu celula cu şobolani. Calvarul continuă. […]

[Eliberarea deţinuţilor în 1964]

[…] Deţinuţii eliberaţi sunt foarte uşor de recunoscut : „figuri albe, părul complet alb şi scurt, figuri distinse, cu emoţie stăpânită“ (Helga Cosmo­vici)… „palizi“, cu „o sfinţenie în priviri, cu o emoţie extraordinară“ (Nicolae Mărgineanu – fiul). Privesc intens „un copac, […] o frunză verde“. Pe pe­roanele gărilor se strânge multă lume care aşteaptă, aşteaptă, deşi cei mai mulţi nu ştiu nici măcar dacă întemniţaţii lor dragi mai sunt în viaţă.
Iată-i. În gări, în trenuri, în tramvaie. Se întorc. Gh. Mazilu ajunge în Bucureşti împreună cu alţi foşti colegi de detenţie. Trebuie să se pre­zinte la „Securitatea Mare“, cea din spatele Palatului C.E.C., pentru acte. Urcă în tramvaiul 12, care se retrage – taxatorul, auzind că sunt deţinuţi eliberaţi de la Periprava, nu-i mai taxează, urându-le, în schimb, noroc şi sănătate. Toţi călătorii îi privesc cu prietenie. Şi în trenul pe care l-a luat Nicolae Mărgineanu lumea e extrem de amabilă. I se cedează locul, i se oferă ceapă verde, primeşte informaţii despre viaţa de afară şi despre preţuri. Toţi îşi dau seama dintr-o ochire ce e şi de unde vine. Aiud ! Con­trolorul îl ajută să coboare din tren la Cluj şi îl conduce la un taxi pentru a i-l plăti – inutil, căci şoferul nu vrea banii, vrea doar să-l ducă gratis. Eliberat de la Gherla, tuns zero, cu paloarea inconfundabilă a detenţiei şi ceva mai puţin de 50 kg, Florin Constantin Pavlovici coboară ultimul din tren în Gara de Nord, abandonând prosopul murdar în care a ţinut slă­nina râncedă primită de la închisoare ca hrană de drum. E un ger puternic, uscat, în această zi de 1 februarie, iar el poartă doar salopeta de vară şi bascul unui deţinut mort, primit de la magazia închisorii. Urcă în troleibuz şi se lasă strivit de înghesuiala plăcută a oamenilor în paltoane. O întrea­bă cu sfială pe taxatoare dacă îl lasă în troleibuz ori trebuie să coboare. Mai multe mâini se întind spre taxatoare cu banii de bilet, dar ea le refuză, se uită la el o clipă şi îi face semn din cap să rămână. De la Gherla soseşte în vară şi Vasile Ionescu, ultimul director necomunist al Societăţii Ro­mâne de Radiodifuziune, împreună cu doi colegi de detenţie. I s-au dat 126 de lei, cât pentru trenul până la Bucureşti. Banii le ajung celor trei doar de personal, nu şi de accelerat, dar ceferiştii îi aud discutând şi le fac semn discret să urce. La Braşov, înainte de a se schimba, îi vor lăsa în grija colegilor. Intră într-un compartiment unde găsesc trei locuri libere, lângă două doamne, profesoare, care pricep imediat ce sunt. Ele se ridică şi ies. Se întorc după o vreme cu trei tichete pentru accelerat, trei pachete de ţi­gări „Carpaţi“ şi câte trei-patru sandvişuri pentru fiecare. Foştii deţinuţi sunt foarte mişcaţi… le dau lacrimile. În aceeaşi vară ajunge în Gara de Nord, tot de la Gherla, şi preotul Dimitrie Balaur, cu părul tuns scurt şi îmbrăcat preoţeşte. Se urcă în troleibuzul 81, care e aproape gol, şi îi spune taxatoarei că vine de la închisoare şi că n-are bani de bilet. Ea îşi lasă capul în mâini şi începe să plângă.
Iată-i. Cercetând neîncrezători realităţile din jur. Iată-l pe gazetarul ţărănist N. Carandino în drum spre Miliţia centrală a Capitalei – fosta Prefectură de poliţie – în timp ce „o privelişte absurdă“ îi defilează dinaintea ochilor : „un oraş care, rămânând acelaşi în structurile lui esenţiale“, e acum [în 1962] „totuşi altul“. Trece pe străzile şi bulevardele din centru, pe Calea Victoriei… şi constată că sunt „alte firme, dar mai ales alţi oameni“. Totul în jur îi dă „senzaţia directă, imediată a unei degradări, a unei deplasări sociale, a unui transfer de populaţie. Un alt ritm de viaţă“ decât cel pe care l-a lăsat în urmă la intrarea în închisoare. Şi Lena Con­stante e contrariată, începând chiar din trenul pe care îl ia spre Bucureşti. Se află într-un compartiment cu tineri, două fete şi trei băieţi, siguri de ei, cu haine ca de studenţi, dar care îi lasă o impresie de analfabeţi. Căci fac o partidă de cărţi în tren – ce vulgar ! –, schimbă cu fetele glume „în doi peri“, râd prea tare şi fumează toţi laolaltă. Pe stradă observă dom­nişoare cu rochii subţiri şi înflorate, cu pete albastre şi roşii, plimbându-se agale. Ce schimbare ! Când a intrat ea în închisoare, femeile preferau cu­lori terne tocmai pentru a nu atrage atenţia. Şi pe noul eliberat George Tomaziu realitatea de afară îl izbeşte neplăcut, oraşul, străzile cu becuri rare. Se aşază la masă într-o grădină cu becuri colorate atârnând în reţele, cu un megafon pe un stâlp şi o muzică parcă „sughiţată“, cu dansatori care „se zbat“ pe un podium foarte mic. Priveşte în tăcere „agitaţia“ care „îi zgu­duie“ pe băieţi şi pe fete, ce nu dansează în cupluri, nu, „ci muncesc din greu“… nu-i plac.
„Poate că singurele adăposturi existente încă împotriva ofensivei răului nu erau decât închisorile şi penitenciarele răspândite în toată ţara“, o fulgeră un gând ciudat pe Lena Constante. Hotărât lucru, lumea din afara închisorilor s-a transformat radical ! Lena e primită ostil când încearcă să le povestească oamenilor despre închisori (ce-i drept, marea majoritate a foştilor deţinuţi nu povestesc nimic, nimănui, niciodată). Ceilalţi se apără, întrerupând-o cu o milă care i se pare ipocrită.
E adevărat, ea însăşi s-a schimbat în închisoare. Nu mai e acelaşi om. Vede bine, de pildă, că a devenit ireversibil „antiintelectualistă“. La fel simte şi Sergiu Al-George, care, după ieşirea din închisoare, refuză vreme îndelungată să mai deschidă vreuna dintre cărţile sale din bi­bliotecă. […]

[La Revoluţia maghiară din 1956]

[…] Toată lumea e cu ochii pe studenţi. La Timişoara, lumea îi opreşte pe stradă şi le spune că la Budapesta studenţii au început mişcările de pro­test – ei ce fac ? Dacă vor începe şi ei, toţi cetăţenii îi vor ajuta. Motive ar fi. În sărăcia, mizeria şi nemulţumirea generală, studenţii români sunt printre cei care o duc cel mai greu. Bursa studenţească înseamnă, e adevărat, masă şi casă, iar pentru cei apreciaţi, se adaugă 30 de lei pentru cremă de ghete şi pastă de dinţi. Dar realitatea e că studenţii mănâncă de obicei mămăligă şi foarte rar pâine. Unii mănâncă doar la prânz – foarte prost – la cantinele studenţeşti, iar cartelele de seară şi le vând pentru a-şi cumpăra vreo carte ori ciorapi – fetele. Nu prea au haine, iar cele patru sau cinci colege de cameră din cămine şi le schimbă între ele. Se întâmplă, de exemplu, ca în toată camera să nu se găsească decât o bluză şi o fustă de gală, aşa că merg pe rând la reuniunile tovărăşeşti. Poartă mult şi mizerele „fuste piper“, confecţionate din pânza de prosop dată pe cartele, apoi vopsită. Mulţi băieţi vin la facultate în opinci. Camerele de cămin sunt friguroase şi adesea suprapopulate – în unele stau şi câte 20 de persoane. La căminul „Matei Voievod“ de pe strada omo­nimă din Bucureşti locuiesc, într-o fostă sală de lectură, 26 de studenţi. Cantina are mese lungi, neacoperite, veselă de metal şi mâncare puţină, foarte proastă şi mereu aceeaşi : o „ciorbă lungă şi insipidă de zarzavat, un fel de mâncare dintr-un sos de făină cu urme de bulion, în care“ plu­teşte „stingheră o bucată de carne sau de slănină de vreo 3-4 centimetri cubi, un sfert de pâine neagră“ ; seara se dă „nelipsita porţie de « crep », griş fiert în apă, peste care“ se toarnă „o lingură de magiun diluat“. Cum e important ca de la facultate să pleci rapid ca să intri în „prima serie“ la cantină, tramvaiele care circulă prin faţa Universităţii sunt pline cu studenţi ; unii aleargă de la staţia Mătăsari la Matei Voievod. Aici, studenţii asistă cu rândul la scoaterea alimentelor din magazie, la introducerea lor în cazane şi la distribuirea meselor la prânz şi seara. La sfârşitul lunii oc­tombrie, condiţiile în care se serveşte masa şi hrana propriu-zisă se îmbu­nătăţesc totuşi, dar studenţii sunt atât de uimiţi, încât pricep greşit : care va să zică se filmează, cred ei, mâncărurile vor fi doar pe peliculă, iar ei nu vor mânca deloc ! Pe scurt, spun ei în aceste zile, ca reacţie la teza ofi­cială după care „Capitalismul este o nedreaptă distribuire a bogăţiei“ : „Iar comunismul este o dreaptă distribuire a sărăciei.“
Cele mai frecvente nemulţumiri ale studenţilor sunt îndreptate îm­potriva ocupaţiei sovietice, a cotelor extrem de dure impuse ţăranilor (mulţi vin de la ţară), a lipsei alimentelor de bază ori a salariilor foarte mici şi a normelor mari de lucru. Atmosfera cea mai revoluţionară se simte în anul IV al Facultăţii de Mecanică din Timişoara. Studenţii nu se gândesc să dărâme socialismul, de viitorul căruia nu se îndoiesc, ci să-l facă mai bun. La cantină se ascultă Radio Budapesta şi, chiar dacă majoritatea nu înţeleg ce ascultă, îl dau foarte tare. La 28 octombrie, câţiva dintre ei şi un conferenţiar hotărăsc să organizeze o adunare generală a studenţilor din Timişoara, cu scopul de a lansa mai multe critici şi revendicări, precum cele legate de situaţia hranei la cantinele studenţeşti. Şi vor să se coor­do­neze şi cu studenţii din Cluj. Adunarea are loc la 30 octombrie, la Facul­ta­tea de Mecanică. Pare un început. Reprezentanţii partidului, sub conducerea fostului ilegalist Petre Lupu şi a lui Ilie Verdeţ, adjuncţi ai Direcţiei Organizatorice, sunt umiliţi şi daţi afară. În cursul adunării, care începe la ora 14 şi ţine până la ora 20, Securitatea, Miliţia şi unităţi militare încercuiesc cu camioane şi care blindate cantina Institutului Politehnic, unde se desfăşoară adunarea (mutată din amfiteatrul 115 pentru că participanţii sunt foarte mulţi), clădirile universităţii şi căminele studenţeşti, care sunt percheziţionate, ca şi străzi întregi, gara şi alte clădiri. Cei 1 000 (sau 2 000 ?) de participanţi la adunare sunt izolaţi de restul oraşului, iar după ce ies, sunt arestaţi în aceeaşi seară pe drumul spre casă sau la cămin. […]

Primul autograf

Dorin cu familia sa şi Adina Kenereş

Dan Berindei

Petru Romoşan primind invitaţii

Dan Berindei şi Laurenţiu Constantiniu,
dintr-o istorie în alta

Dorin povestit cu entuziasm
de Laurenţiu Constantiniu