Despre carte

Istorie cu copii si Pars, mata, frunza de gutuie

Laura Grunberg
Desene de Cristi Gașpar

Copiii Simon și Magda, pisica Norocica, frunza de gutuie Nina Ricci și o pendulă abandonată în pod încearcă să facă istorie. Asta e, pe scurt, povestea acestei povești pentru copii pe care m-am apucat să o citesc în glumă, fără să-mi dau seama cînd am ajuns la sfîrșit. E o carte care i-ar fi plăcut și lui Alice, pentru că are ilustrații frumoase.

Mihai Iovănel
Gândul, 12 noiembrie 2007 

 

La 11 iunie 2008, Istoriei cu copii și Pîrș, mâță, frunză de gutuie i s-a acordat
« Trofeul micului cititor » al Bibliotecii Jidețene « Ovid Densusianu » Hunedoara-Deva. Premiul a fost decernat editurii Compania, Laurei Grünberg (autoarea textului) și lui Cristi Gașpar (ilustratorul volumului). 

 

« Se apropie sărbătorile »

Mai sînt puține săptămîni pînă la venirea iernii, copiii îl așteaptă pe Moș Nicolae, iar scrisoarea către Moș Crăciun au trimis-o de mult. Editura Compania, în rolul Moșului, oferă copiilor o preafrumoasă carte de Laura Grünberg : Istorie cu copii și Pârș, mâță, frunză de gutuie. Este o carte « pentru toți copiii și părinții lor, dar și pentru învățători, profesori de română la colegiu, bibliotecari sătui de povești vechi și lacomi de povești noi », un « manual de imaginație și conversație, ilustrat de Cristi Gașpar ». Despre istorie este vorba în această carte scrisă pentru copiii de azi - copii cu televizor și calculator, care rezolvă puzzle-uri și se dau cu parfum franțuzesc din dormitorul mamei. Ce este istoria și de ce nu are ea umor vor afla copiii din paginile colorate ale acestui volum.

Lucia Verona
Săptămîna financiară, luni, 19 noiembrie 2007, p 46 

 

« Fantezie, bun găsit ! »

Cel mai frumos fel în care se pot întoarce la literatură oamenii cu, altminteri, preocupări diferite sînt cărțile de povești. (Re)citite, de nevoie, cînd e cazul, mai ales cu voce tare, sînt, cîteodată, și scrise de dragul de-a rămîne puțin în urma treburilor serioase, aducătoare de profit, care ne fac viața, vai !, atît de mică și de subțire, de încape între pereții unui birou. Evadarea, atunci, poate să arate ca o copertă cu toate culorilor curcubeului și toate mutrele fericite, pe fond bleu, cu textul : Laura Grünberg, Istorie cu copii și Pârș, mâță, frunză de gutuie. Editura Compania, 2007.
Lumea locatarilor de-o copilărie începe, precum casele din Gulliver în țara piticilor, cu podul. Acolo sînt lucruri moarte și limbi vii, care conversează înăuntrul unei pendule. Replicile lor, dintr-un teatru ușor afumat de absurd - n-are Cîntăreața cheală pendulă ? - te opresc între un gînd din copilărie și-o grijă de om mare : « Dar mereu au contat orele, nu minutele. » Întîmplările mari, nu peripețiile mici.
Ca într-o poveste cu soldăței de plumb sentimentali, pendula regretă, în cele două limbi ale ei, dintr-o casă din care au azvîrlit-o gusturile noi, tandrețea unui copil. Același care caută, în podul cu stive de inutilități, insignele vechi ale bunicului. Ajunge, deci, martor fără voie la o conversație despre grabă și istorie, despre util și frumos, de găsit, într-o formă sau alta, în toate « piesele » cu care cartea Laurei Grünberg este contemporană : « În nici o carte de istorie nu scrie că în ziua cutare o doamnă blondă trece strada pe zebră, împreună cu maidanezul ei. Sau că la chioșcul din colț se vînd zilnic ziare sau că sînt amandine proaspete la cofetăria din colțul străzii. »
Cu gîndurile astea în minte, micul Simon și soră-sa Magda, care se ține de el ca scaiul, înhață pendula și pleacă « să facă istorie ».
Prima barieră e orașul, cu istoria lui de duzină : « O istorie făcută de deșteptătoare ieftine, zgomotoase, cu baterii alcaline AA sau AAA, în cel mai bun caz. » Fraze cu corp de literă mai mare, ca pentru uzul adulților neatenți. O istorie de unică folosință, fără memorie și fără noblețe, curge din carcasele acestor instrumente de trezit. Trist.
Pe tiparul basmului clasic, ceata de salvatori ai istoriei celei adevărate își găsește pe drum mușteriii. Primul e o mîță neagră, aducătoare, pasămite, de ghinion. De fapt, o ghinionistă dezmoștenită și lipsită de iluzii, care știe că viața nu-i un film. Rebotezată Norocica, ajunge mascota expediției.
O frunză despărțită de o gutuie lîngă care-și petrecuse toată viața pleacă și ea cu cîrdul spre noua istorie. După parfumurile mamei, e botezată Nina Ricci.
Ajunși la loc larg, afară din oraș, toți încep boicotul (sic !), adică spun ce nu le place la istoria fiecăruia, una cu părinți, cu școli și grădinițe, cu persecuții nemotivate ale pisicilor, cu frunze care îngălbenesc și mor, și așa mai departe. « și note la purtare... »
Pe urmă revin, spunînd că fără toate aceste obișnuințe, nesuferite, dar orișicît, nici unul dintre ei nu s-ar putea descurca în lumea pe care au deschis ochii. Următoarea concluzie : istoria-i musai să fie cu bătaie. Sporovăiala lor e întreruptă de întîlnirea cu Marele Pârș, Myoxus glis, îi zice. Iar ei încearcă să-l definească.
De-aici începe o Tentativă de istorie cu gînduri. « Gîndurile umplu timpul și timpul umplut înseamnă istorie », la fel cum paginile umplute cu pagini și culori (ilustrațiile de zile mari ale cărții îi aparțin lui Cristi Gașpar) pot să însemne copilărie.
Din loc în loc, copilăria are pagini colorate viu, roz, vernil, bleu, mov, oranj, cu o cutie cu carioci. « Gînduri de păianjen, gînduri de pom de Crăciun, gînduri de elefant, gînduri de frate... ». Din puzzle-ul gîndurilor lor, de oameni mici, frunze, pisici ies niște istorioare, nu o istorie, les petites histoires ale tuturor postmodernilor.
Exagerez, pesemne - și, lucru știut, teoria strică bucuria -, dar Istorie cu copii și Pârș, mâță, frunză de gutuie e o haină colorată sub care încap teme cu care și-ar face de lucru orice roman. Deosebirea e că, la sfîrșit, lumea e din nou la locul ei, ca după un vis de vară cu Pârș de mai. Copilăria a mai cîștigat o experiență care o aduce mai aproape de sfîrșitul ei, doar că în cartea Laurei Grünberg nu e loc de tristeți. Cel mult de o melancolie cu gutui, în așteptarea toamnelor cînd începe școala și-i gata copilăria.

Simona Vasilache
Altitudini, anul II, nr. 21, noiembrie 2007, p. 21 

 

« Călătorie inițiatică în lumea cărților »

[...] Calitatea textelor, varietatea tematică, aportul « direct proporțional » dintre potențialul de cunoaștere al copilului și forma de prezentare sînt preocupări constante ale autoarei, care încearcă (prin « istoriile » pe care le prezintă) să cultive motivația pentru citit. Dintre modalitățile utilizate în atingerea acestui obiectiv, ne-am oprit asupra cîtorva : decodificarea textului prin joc, exerciții de îmbogățire a vocabularului, ilustrare prin desen a unor secvențe, colaje literare, joc de rol, dramatizări, corelarea unor situații întîlnite în lecturi cu cele trăite prin experiență (personală).
Autoarea știe că atitudinea creatoare devine mijlocul principal de soluționare a situațiilor instruirii concrete, că ea se impune atît față de fiecare personaj (copii, Pârș, mâță, frunză de gutuie), cît și față de intercorelarea lor.

[...] Ce fel de morală poate avea o carte de genul acesta ? Să vă explic... Protagoniștii nu au reușit să descopere acea istorie pe care o căutau ei, însă au realizat că istoria este unică pentru fiecare în parte, istoria nu reprezintă doar niște rînduri scrise într-o carte groasă, ci reprezintă o întîmplare, o amintire, un eveniment ce a lăsat semne, fie ele bune sau rele... « o istorie e formată din multe istorioare ».
Cei care doresc să facă istorie sînt diferiți, dar au un scop comun. Fiecare are o trăsătură specifică : Simon - seriozitatea, Magda - energia, Norocica, pisica neagră - spiritualitatea, Nina, frunza de gutuie - maturitatea, Marele Pârș - înțelepciunea, cele două limbi - sinceritatea. Sunt surprinse aspecte diferite ce caracterizează societatea : discriminarea și superstițiile - Norocica, trecerea timpului - cele două limbi, avansarea tehnologiei.
În aparență o povestire copilărească, dar cu semnificații filosofice, în esență. Întregul text este o personificare progresivă.
Laura Grünberg a avut o idee minunată : prezentarea unei teme filosofice printr-un text pueril. Astfel, îi învață pe copii cum să gîndească... Îi încurajează să privească din afara cutiei...

Valeria Elena Lazăr
Vox Libri, nr. 3, iarna 2007, pp. 64-65 

 

Istorie cu copii și Pârș, mâță, frunză de gutuie - ultima carte pentru copii apărută la Compania - a căpătat un titlu secund cu aer de metaforă : Manual de imaginație și conversație. Nu e vorba însă de nici o metaforă. E chiar definiția activă a obiectului sau, dacă preferați, modul lui de întrebuințare.

O mare paranteză

De unde și pînă unde « notița de utilizare » la o aparent simplă carte cu text și poze pentru copii ? Dintr-un fel de exasperare la puținătatea înțelegerii și a mijloacelor puse la bătaie ori de cîte ori vine vorba despre creșterea și, mai ales, educarea copiilor.

Să zicem că am făcut una dintre primele crize de neînțelegere în urmă cu cîțiva ani : prietenii mei se bucurau să ia de la editură o cărticică subțire și colorată nu pentru că ar fi fost ea nu-știu-cum, ci pentru că odraslele lor aveau să le dea pace cel puțin 2-3 ceasuri, dacă nu în mașină, cel puțin în weekend. Plozii, care aveau pe-atunci 7-8 ani, aveau să se ascundă în colțul preferat - în pod, sub cireș sau în camera lor -, delectîndu-se singuri cu aventurile și contururile personajelor din volumașul acela ca o broșură. O singură dată am îndrăznit să mîrîi, și atunci la o foarte veche cunoștință :
« Bine, da' nu e mai simpatic să-i citești tu ? Că poți să vorbești cu el... » și am auzit :
« Păi, de ce se mai duce la școală ? Citește singur deja, a învățat alfabetul. Chiar crezi că n-am altceva mai bun de făcut ?! »

Ultimele crize s-au desfășurat pe un fond deja serios accidentat: majoritatea copiilor de la clasa a IV-a în sus ar renunța bucuroși la litaniile profesorilor de română, majoritatea părinților « cu carte » se plîng de fiii și fiicele lor care n-au nici un dor de lectură, scriu cu piciorul stîng în ghips un fel de SMS-uri, iar dascălii cred în masă că au de-a face cu contingente pierdute. Din fericire, există și minorități zîmbitoare, formate din copii « ca pe vremuri », părinți și pedagogi care-și iau treaba în serios, cu tot umorul de rigoare. În sînul majorității însă, atmosfera de dezastru domină și se traduce prin lehamite.

Cum am parte zi de zi de aceste teme, nu mi se pare inutil să reamintesc cîteva locuri comune și necomune ale vieții practice cu copiii în familii și în școli obișnuite :

- normal - și nu excepțional ! - ar fi ca orice copil foarte mic să atingă cărți cu poze (de pînză, de plastic, de carton) în prezența afectuoasă a celor apropiați, care-i și vorbesc despre ce se vede acolo, indiferent de ceea ce cred ei despre posibilitățile de înțelegere ale unui mormoloc care nu merge în picioare

- normal este ca bebelușului să i se vorbească și să i se cînte, iar apoi, de pe la un an, să i se inducă in ritualul calmant de seară, înainte de culcare, mica poveste, cu mama sau tata alături, cu un bunic sau cu amîndoi. În scurt timp, « suportul » poveștii va putea fi cartea, iar povestea va ajunge uneori, fără supărare, să fie repetată pînă la sațietate și dincolo de ea

- « poza » unui adult sau a unui bătrîn care ține un copil pe genunchi și-i citește dintr-o carte nu se demodează : este chiar întruchiparea relației afective care permite transmiterea bunelor obiceiuri. Desigur, se pot spune pînă tîrziu povești fără cărți. Dar la fel de sigur este și că absența - fie ea și motivată - a istorioarei și a timpului ficțiunii petrecut împreună este cel mai adesea irecuperabilă. Nici o doică, nici o baby-sitter, nici o minunată menajeră nu pot înlocui mai mult decît o firimitură din prezența părinților sau a bunicilor

- tot firesc este ca părinții să-și înscrie copilul la secția bibliotecii orășenești specializată în vîrste mici, să-l ducă la biblioteca din sat, să-l tragă după ei în librărie și să-i aleagă, la început cel puțin, volumele care i se potrivesc. Crearea acestei dependențe este mult mai valoroasă decît aceea, nedorită și neproductivă, de supermarketuri întinse pe hectare, de haine de marcă, de echipamente sportive și electronice de lux etc. Sistemul împrumuturilor de la o bibliotecă publică și cel al schimburilor de cărți între copii se pot înfiripa devreme, scutind punga familiei de cheltuieli exagerate, în timp ce deschid, cu mijloace modeste, un apetit aproape imposibil de trezit din amorțeală la 14-15 ani

- a citi în casă (nu doar presă, ci și volume), a vorbi despre literatură, a provoca la discuții pe marginea ei, luînd cărțile în serios ca furnizoare de experiențe complexe (ceea ce chiar sînt - ca și teatrul, circul, concertul, opera, expoziția) sînt comportamente mai prețioase și mai eficiente decît combinația savantă de sancțiuni și stimulente pe care se străduiesc s-o conceapă din neant părinții brusc îngrijorați de copiii lor ajunși « la vîrsta la care nu mai citesc »

- dascălii care vor ține mai departe să se achite « în primul rînd » de obligațiile impuse de manuale și programă, ca să vadă « pe urmă ce timp le mai rămîne și pentru altceva » își pregătesc zile grele și le asigură și colegilor din eșalonul următor o întîlnire acră cu generații de elevi gata sastisiți de forme și formule în care nu se regăsesc și pe care nu pot (și n-au nici un motiv) să le digere

- nimeni și nimic nu interzice segmentarea orelor de curs în așa fel încît lipsuri mari constatate în clasă, « boli » ale limbii, confuzii curente să fie tratate în rubrici care trezesc din somnul predicii, interesează și amuză. Nimeni și nimic nu interzice comentariul cultural la fapte diverse și întîmplări de toată ziua, umorul, răspîndirea textelor cu miez (integrale sau în fragmente) ce nu figurează în manuale, colaborarea cu bibliotecarul, abonamentele la publicații, inventarea bonusurilor pentru
« performeri » la fond și/sau la formă, sau orice altă variantă de întărire pozitivă a contactului susținut cu tipăritura

- oricît ar părea de ciudat, imaginația, creativitatea în orice domeniu, talentul de a armoniza lucruri, oameni, proiecte, spații, situații sînt sistematic legate de antrenamentul la lectură practicat în familie și în școală; și invers: sărăcia de idee și rigiditatea, ca și violența multor adulți nu vin din bibliotecă, ci din lipsa ei.

Să nu uităm însă că, dacă democrația lecturii e interpretată ca un minimum necesar, aspirația la elita lecturii nu e un păcat. Cercuri de literatură, ateliere de creație, concursuri, jurii care dau premii după citirea unor volume, revista școlii, colaborarea cu amatorii de grafică, pictură, fotografie (pe scurt, cu cei care dau consistență vizuală producțiilor literare) nu sînt « joburi în plus » pentru profesori, ci chiar pragul de sus al profesiei, fără de care propria scară de valori rămîne neîmplinită. Nu li se cere nici pe departe să formeze scriitori, ziariști sau artiști, ci să asigure un procent rezonabil de tineret apt să ducă mai departe înțelegerea și respectul pentru cultura comunității lui - în fapt, un « amănunt » la fel de important ca apa, aerul curat și fibra optică.

Gata cu paranteza, revenim la chestiune

Pe lîngă lectura, oricînd posibilă, a unei ficțiuni ilustrate, Istorie cu copii și Pârș... are alte cîteva date care o recomanda ca pe un auxiliar pedagogic :

- capitolele au teme « marcate », iar segmentarea strînsă permite folosirea cîte unui capitol pe ședința de lectură sau de lucru cu copiii

- textul este racordat la viața cotidiană, cu bunele și relele ei, ceea ce îngăduie conversații extinse, divagații și nostimade inspirate de exclamații și amănunte aparent fără importanță

- elementele fiecărei teme se pot constitui într-un pretext de comentariu, analiză sau ședință pentru un cerc literar sau atelier de creație (literară sau plastică)

-calitatea grafică și tipografică a cărții nu este un accesoriu de lux. În mod ideal, cît mai mulți copii ar trebui să aibă acces (în grupuri, în clasă) la cîteva exemplare sau la unul singur pentru a-și putea face o idee despre exigențele și efectele așteptate de la arta cărții, care slujește nu doar comunicarea de « vorbe », ci și pe aceea de imagine, sentiment, punere în scenă

Ce se poate face concret, cu cartea în mînă

- se pot citi doar fragmente sau capitole după ce s-a prezentat un scurt rezumat al Istoriei... ; se pot citi numai începutul și sfîrșitul, pentru ca « mijlocul » să fie inventat ; se poate citi numai un început de capitol, pentru a face apoi ipoteze despre natura personajelor sau despre evoluția poveștii

- orice capitol poate sluji drept model pentru exerciții și aplicații în grup : cu o nouă serie de personaje între care se construiesc relații asemănătoare cu cele din text sau diferite; cu imitare sau delimitare de registrele verbale ale cărții; cu transformarea întregului dialog într-o relatare la persoana a III-a sau la persoana I-a singular, sau chiar într-o poezie cu metrică prestabilită; cu trecerea animalelor, obiectelor și frunzei la regimul unor personaje cu trăsături umane

- unele pagini se pretează mai bine decît altele la comentarii și discuții, explicite sau deghizate, pe teme de stil și lexic : cum vorbesc copiii între ei, despre adulți, cu prietenii care-i însoțesc în marea aventură, cum se face că limbile pendulei par « mai în vîrstă », prin ce se distinge Pârșul de ceilalți, ce figuri ale politeții se remarcă, dar și cum arată o gafă, o informație prinsă din zbor de un copil și livrată ca atare, nedigerată, cum arată o dojană, un duel verbal între frate și soră etc.

- tipografia textului (cu ranguri diferite) și punctuația complexă - specifică oricărei producții de mare oralitate - pot fi și ele surse de observații și exerciții

- ilustrațiile au o ritmică a lor, alternînd culoarea plină și desenul liniar, fondul alb cu cel colorat ; desen, acuarelă, creioane colorate, colaj nu țintesc să obțină un efect unitar, ci să sublinieze ambianțe diferite de comunicare, în acord cu starea de spirit creată de text

Din păcate pentru editorii români de azi, literatura pentru copii care li se propune - așa-zisa recoltă întîmplătoare de texte - este dezamăgitoare. și nici ilustrația nu strălucește. Inadaptarea la vremuri a condeiului, înțepenit cel tîrziu la finele anilor '60 sau mimînd pauper fantasy-uri de consum de alaltăieri, și zgomotul personalist al graficii, zvîrlind flăcări imitative din afișele anilor '80 sau etalînd o picturalitate autosuficientă, compun cel mai adesea un haos care se cere pur și simplu respins. Lipsa școlilor și a cursurilor specializate se simte dureros. Dar e la fel de adevărat că nici societatea, nici editorii ei nu pot merge mai repede decît muzica. În foarte rare situații textele bune - de orice fel - vin de la vreun autor la comanda unui editor. În cazul de față, Laura Grünberg a trimis către editură, din proprie inițiativă, un text inspirat, parcă așteptat. Ca o mamă modernă, deschisă și inventivă, autoarea își descrie astfel experiența - specială, căci nu e vorba de un scriitor profesionist, în sensul comun al cuvîntului - de autor de literatură pentru copii:
« Cartea este rodul dialogului meu imaginar cu mine cea din copilărie și cu băiatul meu. Un dialog despre ce este, ce nu este și ce ar putea fi istorie. Este istorie doar ceea ce se scrie în manualele de istorie ? Din acea istorie lipsesc însă multe. Printre altele, lipsesc pisicile negre, frunzele de gutui, nodurile greu de făcut la șireturi, ticăitul pendulelor, pisălogeala fetelor istețe, poftele, joaca de copii. De aceea am încercat să propun altfel de istorii, care, puse cap la coadă, tot istorie să fie.

Dialogul meu cu mine și cu băiatul meu a fost intermediat de un Pârș de Mai, un personaj care a apărut din senin în viața mea. Pînă să citesc un articol într-un ziar despre o asociație care se ocupă de protecția pârșilor, habar n-aveam că ei există pe lume. M-a fascinat numele animalului - am căutat pe Internet și mi-am zis că Pârșul de Mai, zis cel Mare, poate deveni unul dintre personajele centrale ale cărții. Cel care provoacă imaginația, dă informații inedite, aruncă idei, este binevoitor cu soluțiile la care ne gîndim pentru a face altfel de istorii: istorie coaptă, istorie cu gînduri, istorie cu bătălii, istorie de rîsul lumii, istorie puzzle, istorie din prezent.

În jurul atîtor feluri de istorie a luat naștere o echipă ciudată, formată din doamna Nina-frunza de gutuie, Norocica-pisica neagră, Magda-blonda cea isteață. Echipa condusă de Simon și incitată la exerciții de imaginație de Pârș cel Mare. E o echipă victorioasă: a reușit să readucă pendula veche aruncată într-un pod la locul ce i se cuvine, în sufragerie. Fiecare a avut de învățat cîte ceva din aventura asta.
Inclusiv eu. » (Laura Grünberg)

Mi s-a părut util să-i poată citi mărturia toți cei pe care îi preocupă domeniul. Așa cum util cred că e să-l citească și pe Cristi Gașpar, ilustratorul Istoriei..., care e pictor de formație și a petrecut cîțiva ani buni în publicitate :

« În iulie, doamna Adina Kenereș, coordonatorul Editurii Compania, m-a provocat la unul dintre cele mai frumoase proiecte pe care le-am făcut pînă acum : ilustrația unei cărți pentru copii. Plin de entuziasm, m-am dus la editură, unde mi s-a explicat clar și concis ce trebuie să fac : citesc povestea și încerc cîteva propuneri de personaje. Totul liber, fără constrîngeri. Ce poate fi mai frumos pentru un artist ? Libertate totală.

Încrezător în forțele proprii, am promis că într-o săptămînă mă întorc cu primele propuneri. În fond, ce era așa de greu ? îmi ziceam. O pisică, doi copii, o frunză și un șobolan cu coadă de veveriță (pârșul). și unde mai pui că toți prietenii îmi spun că am minte de copil, că nu pot desena ca un om mare.

Seara am citit povestea. M-a prins din prima, m-a amuzat și, în timp ce citeam, încercam să-mi imaginez personajele și pățaniile lor, descrise de scriitoare.

Dimineața mi-am scos albumele preferate : Miro, Matisse, Klee. Schițe, pagini aruncate, nervi. și totuși, părea atît de simplu ! Recitesc povestea, mult mai atent la detalii, și încep să notez pe o foaie descrierea personajelor : pisica era neagră, pârșul - inteligent și filosof, frunza căzuse de pe craca ei, copiii erau haioși, cu ochi iscoditori, limbile pendulei - pline de personalitate. De aici trebuia să-mi încep construcția.

Încet-încet, imaginația a început să funcționeze, ajutată de operele marilor artiști, dar și de amintirea copilăriei mele - prietenii cu care mă jucam, șotronul, baba-oarba,
v-ați-ascunselea - și de o melodie a lui Alifantis. Desenam și redesenam același personaj pînă începeam sa rîd. În acel moment mă opream și-l acceptam ca final - trebuia sa rîd de el, de mimica lui, de gesturile creionate.

După ceva muncă și stres, cele șase personaje au luat naștere pe colile mele de hîrtie. M-am dus la editură. Destul de crispat, am scos desenele din blocul de schițe și i
le-am întins editoarei. Cînd a început sa rîdă, am înțeles că e de bine. Mici ajustări : ăsta trebuie să zîmbească mai mult, ăsta să arate mai tonic. Următorul pas : am primit un board în care aveam indicate foarte clar dimensiunile și amplasamentele personajelor în pagina de text, alternanța de desene în tuș și « petele » colorate.
Era schema după care trebuia să construiesc această carte.

Fixăm un deadline și mă întorc la masa de desen. Acuma trebuia să stabilesc tehnica și cromatica pentru personaje și pentru restul cărții - peisaje, case, personaje pasagere. O parte din desene sînt viniete și o parte sînt colorate. Alegerea tehnicii de colorare mi-a dat puțină bătaie de cap : eu voiam ca un copil să se regăsească în această carte, să pară că a desenat-o el, personajele să fie calde, să pară ca făcute de un copil. După mai multe încercări, am ajuns la acuarelă și creioane colorate, cu o hașurare haotică, specifică vîrstei copilăriei, hașurare pentru care bunica m-a certat rău odată, pentru că o făcusem pe peretele din sufragerie - aveam șase ani. Din loc în loc am folosit colajul : o casă, un elefant, un brad de Crăciun, un monument de arhitectură (turnul din Pisa) etc. Trebuie stimulată imaginația și cultivat bagajul vizual.

Etapă după etapă, personajele prindeau viață, se integrau în paginile compuse de mine, board-ul prindea culoare, iar povestea devenea o istorie vie. » (Cristi Gașpar)

Ce vreau să spun cu toate astea?

Că volumele de calitate pentru copii aflate în România la îndemîna celor chemați să-i păstoreasca între 9 și 12 ani nu sînt legiune, nu se fac ușor, nu sînt ieftine în producție, și deci nici în librării, și nu rezultă decît dintr-o întîlnire norocoasă a talentelor cu munca și experiența.

Că e inutil obositor să tot auzi plîngeri stupide despre scriitori refuzați pe nedrept de editori, despre ilustratori autiști pe care nu-i vrea nimeni, despre cît de scumpe sînt cărțile de la mulții care n-au făcut vreuna în viața lor cu mîna și cu portofelul propriu, pentru ființe vii și pentru mintea lor, chiar aici și acum, în condițiile date, și nu « în principiu » sau pentru sine.

Că nu e normal să deplîngem prea multele importuri, traduceri și adaptări nemernice pentru copiii de toate vîrstele atîta timp cît n-am mișcat un deget nici pentru a păstra sau chiar crește ceea ce țara poseda - și nu mai posedă, de la fabrici de hîrtie la școli profesionale -, și nici pentru a smulge mai multă responsabilitate de la forurile universitare care se jenează să le ofere tinerilor deprinderi practice și o orientare realistă către viață și piață.

Că statutul scriitorului, ca și acela al artistului plastic, comporta pînă în 1989 o uriașă doză de fals, de care interesații sînt departe de a nu fi conștienți. Alte multe percepții false zac în imaginea noastră actuală despre « ce erau pe-atunci » cartea, librăria, lectura, cultura generală, timpul liber și alte icoane care evocă o demnitate relativă. Nu-i vorbă, ne-am și îmbogățit cu « noi percepții false » după 1989 - dacă ar fi adevărat că televizorul și computerul sînt inamicii noștri majori în relația cu copilul, toate țările occidentale ar fi depus armele cu mult înaintea noastră și, în loc de minicrize pasagere de sistem, ar fi intrat în colaps educațional și profesional, cu edituri, biblioteci și librării închise, toate înlocuite de bănci, piscine, show-room-uri cu mașini și fast-food-uri.

Dar chiar și așa, există în literatura română pentru copii de dinainte de Revoluție volume cu care se pot face decupaje și jocuri asemănătoare celor din Istorie cu copii și Pârș... Bibliotecile școlare prăfuite și sătule de prea mica înnoire din ultimii ani nu merită să stea sub lacăt. Iar copiii care cresc sub ochii noștri și al căror timp nu poate fi oprit nu merită nici ei să fie hrăniți doar cu uzura tranziției sau cu minimalul cultural de « pîine și apă » rezervat unor prizonieri disprețuiți. Nici o scuză (nu e timp, nu sînt bani, n-are cine, n-am auzit, nu știu) nu șterge vreodată marile răspunderi ale părinților, ale dascălilor și ale celorlalți oameni mari care nu leagă, cu răbdare și generozitate, copilul de litera scrisă, de limba lui maternă, de obiectele frumoase, de plăcerea de a simți și a produce sens.

Toate cărțile pentru copii sînt bune ?

Da. Se poate spune că la noi situația e atît de gravă, încît toate cărțile - mari și mici, vechi și noi, scumpe și ieftine, ilustrate și neilustrate, produse de toți editorii, comercializate de toți librarii, propuse de toți bibliotecarii - sînt binevenite pentru a scoate din uz inerțiile și prejudecățile. Putem avea încredere că, odată mecanismul pornit, selecția va veni și singură.

Faptul că eu sînt editor și că vă prezint, cu bucurie și mîndrie, o carte a editurii de care mă ocup, Compania, ar trebui să atîrne foarte puțin în semnalul de alarmă de mai sus. Mult mai mult ar trebui să cîntărească finalul textului promoțional al Istoriei cu copii și Pârș..., pe care-l reproduc și aici, cu voia dumneavoastră :
CUMPÄ‚RAÅ¢I-LE CÄ‚RÅ¢I COPIILOR !

Oamenii mari care n-au imaginat și n-au conversat în copilărie sînt periculoși : vorbesc să n-adoarmă, se tem și de umbra lor, beau mult, cred că lumea se reduce la buricul și la buzunarul lor, ne terorizează și ne chircesc.

CÄ‚RÅ¢ILE ÎI CRESC șI ÎI ÎNFLORESC PE COPII !

Istorie cu copii și Pârș, mâță, frunză de gutuie
de Laura Grünberg

Pentru toți copiii și părinții lor,
dar și pentru învățători,
profesori de română la colegiu,
bibliotecari sătui de povești vechi și lacomi de povești noi,
un manual de imaginație și conversație,
ilustrat de Cristi Gașpar.

Copiii de azi - ca și cei de ieri, ca și cei de mîine - cresc din fantezie și din experiență directă. Cînd fantazează prea mult, le reproșăm că nu sînt realiști, iar cînd sînt prea de tot realiști, ne revoltă « maturitatea » lor...

Cum ar fi atunci să ne punem mintea la a lor și să ne copilărim așa cum i-ar distra pe ei, dar și pe noi, lansîndu-ne într-o conversație ca în povești, toate țesute din imaginație, fără să evităm însă aluziile la viața noastră cotidiană și fără să ne pelticim ?

Ar fi ca în această carte ! Cu umor și melancolii, cu aiureli, spaime și teme grave, din acelea despre care n-ai gîndi - dacă n-ai ști - că-i preocupă pe copii. și totuși...

Aici, copiii fac istorie. Fac și prostii. Ca în toate cărțile adevărate pentru copii !

Cine-a zis că e ușor să scrii pentru copii a glumit. Nu te ajută decît talentul, norocul și, eventual, Marele Pârș, ca pe Laura Grünberg. și cine crede că e ușor să faci cărți pentru copii se înșală : e nevoie de un ilustrator nebunatic, cum e Cristi Gașpar, și de pagini care imaginează și conversează fără plictis, ca aici. Nu e de mirare că ne-am gîndit să vă propunem acest volum cu titlu de « manual ». E, firește, un manual făcut după programa la zi (a copiilor), folosind metode moderne și atingînd toate obiectivele (fixate de copii).

CUMPÄ‚RAÅ¢I-LE CÄ‚RÅ¢I COPIILOR !

Oamenii mari care n-au imaginat și n-au conversat în copilărie sînt periculoși : vorbesc să n-adoarmă, se tem și de umbra lor, beau mult, cred că lumea se reduce la buricul și la buzunarul lor, ne terorizează și ne chircesc.

CÄ‚RÅ¢ILE ÎI CRESC șI ÎI ÎNFLORESC PE COPII !

PS : Vă așteptăm comentariile ! Scrieți-ne părerile voastre și hai să discutăm pe marginea cărților pentru copii și a copilăriei ! Comentariile vă așteaptă puțin mai jos !

Adina Kenereș, pe marginea unei cărți de Laura Grünberg, cu ilustrații de Cristi Gașpar
Semnal editorial
12.12.2007

Ce ar fi de spus despre o ANUME carte și ce ar fi de PLEDAT pe marginea TUTUROR cărților pentru copii? - Istorie cu copii și Pârș, mâță, frunză de gutuie