compania

Str. Maria Hagi Moscu Nr. 17, Sector 1, 011153, Bucuresti
Tel. editură : 021 223 23 28 Fax : 021 223 23 25
Tel. departament difuzare : 021 223 23 24, 021 223 23 37
E-mail : editura.compania@gmail.com, compania@rdslink.ro

Str. Maria Hagi Moscu Nr. 17, Sector 1, 011153, Bucuresti
Tel. editură : 021 223 23 28 Fax : 021 223 23 25
Tel. departament difuzare : 021 223 23 24, 021 223 23 37
E-mail : editura.compania@gmail.com, compania@rdslink.ro

Despre carte

Destinul lordului Thomson of Cardington

Martha Bibescu

urmat de SMARANDA
de generalul de brigadă lord Thomson of Cardington


[...] Cărți complementare. Astfel am putea numi cele două cărți, reunite de Compania sub aceleași coperte, și anume Destinul lordului Thomson of Cardington de Martha Bibescu
și Smaranda de generalul de brigadă lord Thomson of Cardington, aceasta din urmă cu o prefață aparținînd unui prim-ministru al Angliei din anii '30, James Ramsey MacDonald. Lordul Thomson of Cardington a fost un prieten al României din anii primului război mondial, cînd a și întîlnit-o pe Martha Bibescu, între ei născîndu-se o dragoste și o prietenie, în același timp, care a supraviețuit intervalelor lungi în care erau despărțiți. Ajuns prim-ministru al aviației, lordul Thomson, care a dat numele actualei străzi Căderea Bastiliei din București pînă la venirea comuniștilor, a murit într-un accident al dirijabilului R-101,
cu care zbura spre Delhi, prăbușindu-se într-o pădure din Franța. Despre cartea Marthei Bibescu, scrisă după tragicul accident, prefațatorul cărții, istoricul Ion Bulei, observă că este scrisă, mai mult decît de scriitoare, de femeia "care trăiește prin eroul ei". Sub forma unui jurnal din anii 1915-1921 este scrisă cartea generalului de brigadă, ce avea să părăsească armata pentru a intra în politică, de partea laburiștilor. Jurnalul, deși atribuit stîngaci unui personaj, pare a relata chiar întîmplări pe care autorul său le-a trăit, întîlniri cu Marele Duce Nicolae al Rusiei și cu alte personaje care au decis istoria acelor ani. Sub numele Smaranda apare, firește, Martha Bibescu, iar "Smarandaland" este chiar țara sa, România. "Orașul din Cîmpie" este însuși "Bucureștiul iubit", unde lordul Thomson ajunge ca atașat militar și face cunoștință cu înalta societate a vremii, din care făcea parte și Martha Bibescu. La rîndul ei, Dunărea este "Marele fluviu" ș. a. m. d. Cartea lordului este mai mult una de război, politică, țările Estului pe care le vizitează, decît una a dragostei sale pentru... Smaranda, devenind cu atît mai interesantă pentru cititorul de azi. Traducere de Vasile Zincenco.

Nicolae Prelipceanu
România liberă, 21 decembrie 2002, p. 7

 

Farmecul desuet al legendelor

În volumul care reunește două cărți și doi autori, Destinul Lordului Thomson of Cardington, aparținînd Marthei Bibescu, și Smaranda, de generalul de brigadă, lordul Thomson of Cardington, apare și o a treia personalitate : prefața este semnată de James Ramsey MacDonald, prim-ministru Angliei la acea dată. Cartea însăși e o noutate veche ; a apărut
în limba franceză în 1932, la doi ani de la moartea lui Christopher Birdwood Thomson of Cardington. Mai mult, la început a fost Smaranda, apoi acest volum, reunind sub coperțile lui trei prieteni. A cui a fost ideea ? Cîteva date interesante am aflat parcurgînd corespondența dintre Martha Bibescu și Ramsey MacDonald. La nici două luni de la tragica dispariție într-un accident aviatic a lui Christopher Birdwood, James Ramsey MacDonald, primul prim-ministru laburist al Angliei și șeful de partid al ministrului laburist, îi scria prințesei Martha Bibescu : « Un editor de aici scoate o ediție populară a Smirandei (sic !)
& eu am scris o notă biografică în chip de introducere. Ai dori să adaugi ceva ? Ai vrea
să-mi trimiți cîteva propoziții pe care le-aș putea cita, ca din partea cuiva care l-a cunoscut bine, lucruri care să se refere la acea față pe care n-o arăta lumii ? » (6 decembrie 1930). Promptă, Martha Bibescu, într-o scrisoare din 19 decembrie, pare să-i răspundă indirect,
cu altă ofertă : « Acum citesc și mă gîndesc pe îndelete la scrisorile prietenului nostru,
și sînt atît de frumoase, că le-am dat la dactilografiat. Dacă tu consideri că e potrivit,
le-am putea publica - "Scrisori către o prietenă necunoscută", după modelul scrisorilor lui Alfred de Vigny, "Lettres a une Inconnue". Tu ar trebui să vezi ce ar trebui să rămînă
și ce trebuie eliminat din punct de vedere politic. Eu cred că sînt revelatoare politic, scrise într-un stil splendid, după cum îl cunoști, mergînd de la comedie la tragedie, cu acea ușurință britanică, shakespeariană, reunindu-i pe Puck și Peter Pan. » (Fragmente din corespondența dintre Ramsey MacDonald și Martha Bibescu, aflată în arhiva prințului John Nicholas Ghika Comănești).
« Scrisorile către o prietenă necunoscută » nu au apărut, în schimb, Martha Bibescu s-a inspirat din ele atunci cînd a scris biografia lordului, o replică peste timp a Smarandei. Cele două scrieri se remarcă prin diferența spiritului și momentului în care au fost scrise.

Magda Teodorescu
România literară, 23-29 aprilie 2003, p 27

 

Memorial in mod minor

rElena Vacarescu

Traducere de Anca-Maria Christodorescu

 

Niezsche fără « t » și alte amintiri

[...] Faptul că Elena Văcărescu scrie despre întîlnirile ei cu regina Carmen Sylva, cu tînărul Ferdinand (de care o va lega o iubire de o viață, interesele de stat interzicînd concretizarea idilei printr-o căsătorie), cu reginele Angliei, cu artiști și filosofi de renume - Leconte
de Lisle, Victor Hugo, Anatole France, José Maria de Heredia, Anna de Noailles, Nietzsche
etc. - participă din plin la forța de seducție exercitată de paginile scriitoarei. Iar ca stil, textul aproape că nu lasă să se vadă poeta epocii, în sensul că nu există (cu excepția celor cîteva pagini de început) lirisme gratuite, exces de figuri de stil etc. ; fraza sigură, la obiect, permanenta disponibilitate (auto)ironică, claritatea fixării contextului și explozia de energie a replicilor-cheie fac din cartea Elenei Văcărescu una pe care nu o poți lăsa din mînă
pînă la final.
Evocarea reginei Carmen Sylva e amical-admirativă, insistînd nu pe rolul social, ci pe femeia inteligentă și fără complexe din spatele « fațadei » : « Pionieră în toate cele, Carmen Sylva era tunsă scurt pe vremea părului împletit și a cocurilor, iar cînd pleca în excursie, purta rochii deasupra genunchiului, scandalizîndu-le pe doamnele în rochii lungi, cu trena tîrîtă prin praful potecilor de munte ce părea să adreseze tainice reproșuri picioarelor ei perfecte, pe care se mulau jambierele. » Amintind felul în care era privită regina de « localnici »
în vremea cînd i-a fost prezentată (Elena Văcărescu avea atunci 14 ani), nu se poate abține
de la cîteva comentarii acide cu referire la situația femeii în societatea românească de atunci : « Lumea rîdea de ea și pentru că spunea lucrurilor pe nume » - « De multă vreme
mă preocupa regina, despre care se spunea adesea că e nebună. Românii le-au aplicat întotdeauna acest epitet femeilor extraordinare. În anii încorsetați de la sfîrșitul secolului
al XIX-lea, nu admirau la femei decît două lucruri : frivolitatea sau tăcerea. »

Cristina Ionică
Observator cultural, 23 iulie 2002, p. 9-10 

 

Consecventă programului de a publica lucrări în care farmecul se împletește cu autenticitatea celor relatate, editura Compania oferă, în traducerea Ancăi Maria Christorodescu, un volum din memoriile Elenei Văcărescu, Memorial în mod minor. Alături de prințesa Bibescu
și de Ana de Noailles (Brâncoveanu), Elena Văcărescu a fost o figură ilustră a high-life-ului european, cunoscînd pe durata unei vieți de peste opt decenii personaje celebre aparținînd caselor regale, politicii și nu în ultimul rînd artelor și literaturii. Acest volum, format parcă dintr-o suită de medalioane, prezintă atît aspecte din viața familiilor regale, cît și din lumea culturală și artistică. Elena Văcărescu a fost domnișoară de onoare a reginei Elisabeta, soția lui Carol I. În această calitate a făcut numeroase călătorii, grație cărora a ajuns s-o cunoască și pe cea mai mare regină a timpurilor, regina Victoria, pe arhiducele Carol Ludovic, fratele lui Franz Ferdinand, cel asasinat în 1914 la Sarajevo, a participat la încoronarea lui Eduard al VII-lea și a lui George al VI-lea, practic a fost martora unor evenimente cruciale, fiind într-un fel o punte între lumea veche, a manierelor și bunei cuviințe care a guvernat Europa pînă la sfîrșitul primului război mondial, și lumea nouă, dinamică, grăbită, totalitară,
ce a rezultat după sfîrșitul Marelui Război. [...]

Dan Stanca
România liberă, 15 noiembrie 2001, p. 8 

 

După jurnalul din 1915 al Marthei Bibescu, Ed. « Compania » publică anul acesta jurnalul unei alte mari scriitoare și aristocrate a spiritului românesc, și nu numai. Elena Văcărescu
a ținut un Memorial în mod minor, în fapt o suită de portrete și schițe făcute unor personalități și locuri dragi care i-au înrîurit viața și i-au marcat destinul, cariera

de scriitoare iubită și prețuită în saloanele pariziene, dar și în cîteva capitale culturale europene. Prima iubită a regelui Ferdinand al României este femeia de spirit, de mare talent artistic de care s-au entuziasmat scriitori ca Paul Morand sau Marcel Proust. A fost membră a Academiei Române, de două ori laureată a Academiei Franceze, decorată în 1927
cu Legiunea de Onoare, ca fiind « cea mai celebră dintre scriitorii străini de expresie
franceză ». Neamul Văcăreștilor s-a stins între timp, dar de la Ienăchiță pînă la Elena
a rodit neasemuit rodul unui « ținut menit poeziei », predestinat să nu « aparțină decît
unor creatori ».

Nicolae Coande
Cuvîntul libertății (Craiova), 24-25 noiembrie 2001, p. 5 

 

Urmașelor mele Văcărești

[...] Poeta a fost, înainte să-și înceapă cariera europeană, domnișoară de onoare a reginei Elisabeta, ea însăși poetă sub pseudonimul Carmen Sylva. și, ca orice domnișoară de onoare care se respectă, s-a îndrăgostit de Ferdinand, prințul moștenitor. Nando, cum era alintat prințul, n-a prea avut de ales și s-a îndrăgostit și el de frumoasa româncă. Totul sub privirile protectoare ale reginei-mătușă, care vedea ca binevenită căsătoria cu românca : « România
ar fi bucuroasă să domnească peste ea o poetă, femeie din sîngele neamului », își spunea ea. Numai că oamenii politici români au văzut altfel lucrurile, iar bătrînul rege, « un mic despot prusac și parvenit al Primului Imperiu », după cum îl descrie tînăra îndrăgostită, n-a văzut cu ochi buni o asemenea mezalianță. Așa că lui Nando nu i-a rămas decît să se căsătorească cu năbădăioasa Maria de Saxa-Coburg, care i-a făcut șase copii despre care s-a spus
că n-ar fi în totalitate ai lui, iar poetei înlăcrimate să ia drumul străinătății. [...]

ștefan Agopian
Academia Cațavencu, nr. 51-52, 24 decembrie 2001, p. 14