compania

Str. Maria Hagi Moscu Nr. 17, Sector 1, 011153, Bucuresti
Tel. editură : 021 223 23 28 Fax : 021 223 23 25
Tel. departament difuzare : 021 223 23 24, 021 223 23 37
E-mail : editura.compania@gmail.com, compania@rdslink.ro

Cea mai recentă apariţie

ISBN : 978-606-680-021-1
13 x 18,5 cm
160 pagini
Preţ : 20 lei
6 €
7 $

Psalmii calatorilor

roman

MIHAi giugariu



Cărticica din adâncuri

Mihai Giugariu are de câteva decenii locul lui nobil în literatura română. Scrie romane şi nuvele aparent realist şi mereu atent la claritatea expunerii, de parcă – să nu uităm că a fost jurist de seamă al ţării ! – ar ţine să evite aproximaţiile sau confuziile care ar risca să-l ducă, dintr-o simplă neglijenţă, în tribunal. Efectul e dublu : pe de-o parte, pe sub limpezimea intrigilor şi personajelor extraordinar de raţionale se insinuează suflul hazardului, al visului, al unui soi de altceva care îşi bate joc subţire de categoriile raţiunii ; pe de altă parte, stilistica ascultă de un bogat fond cultural, de fineţe lexicală şi de ritm, ba chiar şi de eufonii minore, rotunjind până la urmă un text calofil.
De această dată, apropiindu-se de 90 de ani, Mihai Giugariu a scris, cu Psalmii călătorilor, un poem în proză tocmai pe tema acelui suflu care precede raţiunii şi tocmai cu maximă calofilie demonstrată. Un poem despre crez ca unic rost al existenţei – orice om, invariabil depozitar al unei misiuni, rătăceşte prin lume doar împins de dorul de a şi-o îndeplini. Un poem care se încolăceşte în cercuri reînnoite, ca Boleroul lui Ravel, dar care se compune obsesional din observaţii vizuale şi auditive, ca şi cum percepţia ar fi cea care domină totul, în timp ce elanurile, motivaţiile, judecăţile, timpul, voinţa grupurilor omeneşti ar fi condamnate să rămână cel puţin obscure, dacă nu chiar derizorii.
Un bărbat, o femeie şi un măgar animă acest poem în proză, parcurgând pământul – un alt nume pentru durata vieţii – într-o cadenţă amplă, simfonică, amintind la tot pasul imnurile biblice şi metaforele literaturii picareşti. Mihai Giugariu, „de toţi acceptatul” autor de volume realiste, pare să fi închegat abia aici „reala” sa parabolă.  

                Adina Kenereş


Mihai Giugariu (născut în 1929 la Chişinău) a urmat Colegiul Naţional « N. Filipescu », apoi Facultatea de Drept din Bucureşti (1946-1950), la care s-a adăugat o specializare în drept comparat la Strasbourg. A lucrat decenii de-a rândul mai ales în magistratură (judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la Curtea de Conturi), a fost avocat şi consilier juridic, dar şi vicepreşedinte al Fundaţiei Culturale Române.După debutul din revista Luceafărul în 1965, a publicat romane, nuvele şi eseuri : Fata şi bătrânul, nuvele, Editura pentru Literatură, 1968 ; Condotierul, roman, Cartea Româneasc, 1970 ; Iubiri rele, nuvele, Cartea Românească, 1973 ; Magdalena, roman, Eminescu, 1975 ; O vacanţă atât de lungă, roman, Eminescu, 1978 ; Mărul lui Paris, eseuri, Eminescu, 1980 ; Mesagerul, roman, Eminescu, 1983 ; Nepoţii lui Anton Pann, eseuri, Cartea Românească, 1986 ; Cină cu langustine, povestiri iberice, Cartea Românească, 1987 ; Destine, roman, Cartea Românească, 1990 (premiul « Ion Creangă » al Academiei Române), reeditat de Vremea, 2003 ; Barcă pentru paradis, roman, Compania, 2005 ; Văzut de sus, roman, Vremea, 2008 ; Spre seară, roman, Vremea, 2010 ; Călăuza, roman, Vremea, 2012 ; Avatar, roman, Vremea, 2013 ; Metamorphosis, roman-eseu, Vremea, 2015.



« Oamenii sunt grăbiţi. Acesta este dictonul-lozincă, adevărul […] despre factorul timp în relaţia dintre om şi mediu.Cititorul frunzăreşte cartea între două feluri de mâncare, în tramvai, pe scara rulantă. Citeşte din ce în ce mai puţin la masa de lucru. Lectura a devenit o activitate complementară, în sensul cel mai desăvârşit cu putinţă. Cititorul are sentimentul că, citind, pur şi simplu cheltuieşte timp. O cheltuială cu caracter aleatoriu, pentru că nu ştie încă de la început dacă îi va profita sau nu. De aceea, când îşi asumă riscul unei lecturi, pretinde să fie repede convins.Între el şi scriitor pare, uneori, să se poarte un dialog nerostit, amintind de intransigenţa personajului foarte ocupat care, surprins de stăruinţa celui ce vrea să obţină ceva de la el, îl somează : „Arată-mi ce ştii. Ai zece minute pentru asta !“Unii se supun. Se supun chiar mai înainte de a fi somaţi. O adaptare totală, necondiţionată, ca într-o operaţie de marketing în care se onorează o cerere, reprezentativă pentru un anumit model de consumator. Desigur, s-ar putea obiecta, pentru această ipoteză, că nu ne aflăm în faţa unui scriitor, ci a unui producător de literatură. »

Mihai Giugariu – « Într-o staţie de taximetre », Mărul lui Paris. Eseuri, Editura Eminescu, Bucureşti, 1980

                      Contemporani



Ultimele apariţii

ISBN :
978-606-680-008-2
13,5 x 20 cm
376 pagini
Preţ : 40 lei
11 €
15 $

Noi marturii despre Romania penala (2013-2017)

Politica, justitie si servicii secrete in ofsaid

Valer Marian

În câţiva ani o mică « ţară falsă » a înghiţit o mare « ţară adevărată ». Cum ? Prin reţele de putere ale celor numiţi, aleşi după chipul şi asemănarea unor şefi toxici invizibili, prin teroare judiciaristă, aliată cu serviciile speciale şi cu propaganda. O reţetă veche, simplă şi tragică.

« Instituţionalizarea şi eficienţa binomului SRI-DNA au fost confirmate de rapoartele de activitate ale SRI pe anii 2009 şi 2013, în care au fost menţionate echipele operative mixte procurori-ofiţeri SRI şi s-a consemnat că juriştii SRI i-au ajutat pe procurorii DNA să instrumenteze 462 de dosare în 2013, inclusiv sub aspectul încadrării juridice. [...] Potrivit rapoartelor anuale de activitate ale SRI, în perioada 2005-2015 Serviciul a pus în executare peste 250 000 de autorizări pentru interceptarea comunicaţiilor, numărul acestora crescând de la un an la altul şi ajungând în 2014 să fie de 11 ori mai mare decât în 2005. SRI a devenit campion mondial la ascultat, dacă avem în vedere analiza statistică a Fundaţiei Friedrich Ebert Stiftung România, potrivit căreia SRI a solicitat şi a obţinut de 16 ori mai multe mandate de siguranţă naţională decât FBI, raportat la populaţia României, care este de circa 16 ori mai mică decât cea a Statelor Unite ale Americii, în condiţiile în care prima putere a lumii se confruntă cu ameninţări la siguranţa naţională mult mai numeroase şi mai grave. »

 

 

Triunghiul morţii : politică, justiţie, 
servicii secrete – prefaţă de Petru Romoşan

Este România astăzi un stat eşuat, un rogue state, un État voyou ? Nu. După criteriile acceptate în toată lumea, România nu este un stat eşuat, e un stat UE, integrat în instituţiile im­periului european, cu o economie de piaţă funcţională. Dar, după ce vom parcurge această a doua culegere de texte a lui Valer Marian, vom avea un răspuns mai aproape de realitatea din teren, de adevăr.
Cele două mari idealuri de după 1989, care, de fapt, ne-au fost induse din exterior de cei interesaţi, integrarea în NATO şi în UE, îşi arată în ultimii ani adevăratul conţinut. După o vizită la Washington declarată istorică, noul şi neobişnuitul pre­şe­dinte american Donald Trump i-a prezentat nota de plată ne­obiş­nuitului preşedinte român actual, Klaus Iohannis, sas luteran ultraminoritar într-o ţară ultramajoritar ortodoxă. Acesta a ac­ceptat-o imediat, deşi nu avea vreun mandat în acest sens. Dar nu mult după întoarcerea acasă, «nota de plată» a fost avali­zată de întreaga clasă politică, confirmându-se astfel încă o dată statutul nostru recent de protectorat american. Aşa cum au fost după cel de-al doilea război mondial Germania, Italia, Japonia, ţări care pierduseră războiul, dar şi Filipine sau Coreea de Sud şi câte altele mai puţin la vedere or mai fi. După că­de­rea comunismului, începând de prin 1998, sub preşedinţia Con­stan­tinescu, România a trecut de sub protecţia URSS, a Rusiei, de fapt, sub protecţie americană, în aceleaşi condiţii subalterne.
Cât priveşte cel de-al doilea mare ideal, acela al integrării politice şi economice în UE, lucrurile par să stea, începând de prin 2010, chiar mai rău. Dacă SUA au trecut prin diverse mari crize, economice în primul rând, dar şi politice şi militare – între timp a apărut colosul chinez la orizont –, UE, controlată economic şi politic de Germania şi de câţiva fideli asociaţi (Franţa, Olanda, Luxemburg, Austria, Finlanda), e percepută tot mai mult ca o nouă Uniune Sovietică, ca un nou imperiu opresiv pentru naţiuni, mai ales cele din Est şi din Sud. România nu face parte din Schengen, e sub MCV (Mecanismul de Cooperare şi Verifi­care) şi cu patru spre cinci milioane de români (cei mai tineri, cei mai pregătiţi, cei mai harnici) plecaţi peste graniţă. Atâta doar poate că MCV-ul pervers şi umilitor, absenţa noastră din Schengen şi existenţa monedei proprii pot fi instrumente foarte utile, salvatoare pentru momentul dezintegrării acestui «para­dis civilizaţional» care începe să semene de câţiva ani buni cu un coşmar. Marea Britanie îl părăseşte chiar în aceşti ani.
În cartea lui Valer Marian este scos la lumina zilei «triun­ghiul morţii» care stăpâneşte astăzi România : Politică-Justiţie-Servicii secrete. Ca să explici de ce oamenii care populează acest triunghi sunt atât de corupţi, atât de incompetenţi, atât de lipsiţi de patriotism, ar trebui să povesteşti toată istoria României, mai veche, fanariotă, de exemplu, dar şi mai nouă, cei 45 de ani de comunism. Să ne rezumăm la câteva momente. Mai întâi, majoritatea istoricilor şi comentatorilor serioşi recunosc că dic­tatura lui Nicolae Ceauşescu nu a fost răsturnată de români, cu toată participarea lor entuziastă. Apoi, implozia aproape instan­tanee a Partidului Comunist conducător a deschis un larg bulevard Securităţii, care a preluat toată puterea. Şi ea, Securitatea, a inventat rapid o nouă clasă politică «democratică» din foştii ei informatori, colaboratori, agenţi sau ofiţeri acoperiţi. Ce în­cepe atât de prost nu poate continua decât catastrofal. Lucru care se vede foarte limpede în cele două cărţi ale lui Valer Marian. La capătul a 28 de ani apar «binomul», «statul paralel» şi alte nenorociri ajunse azi la maturitate. Dar toate aceste nenorociri atât de actuale s-au născut din spuma otrăvită a falsei revoluţii din 1989-1992. «Marile idealuri» de după 1989, integrarea europeană şi integrarea euroatlantică, au fost negociate de o clasă politică aflată sub mâna Securităţii, în interesul principal al acesteia şi, bineînţeles, al puterilor occidentale. Securiştii şi politicienii lor scoşi la înaintare, slujindu-se de apa­ratul de justiţie şi de celelalte structuri de forţă, s-au pus la adăpost de populaţia pe care au terorizat-o zeci de ani. Şi-au deschis drumul spre marile şcoli vestice pentru copiii lor, la spitalele din Viena (vezi cazul preşedintelui Traian Băsescu), din toată Europa Occidentală şi din SUA, şi accesul la bănci şi marele business capitalist occidental.
Cine este Valer Marian (născut în 1960 la Dăbâca, pre­supusa reşedinţă a voievodului Gelu), autorul acestei cărţi «negre» pe care o ţineţi în mână ? Să-l lăsăm să se prezinte singur : «Am intrat în politică şi în Parlament cu cinci ani în urmă, după şase ani de procuratură, un an de administraţie publică şi şaptespre­zece ani de presă. Ca procuror, am avut oca­zia să-i cunosc în­deaproape pe reprezentanţii nomenclaturii co­muniste locale sau centrale în anchetele pe care le-am iniţiat la Satu Mare după Revoluţie sau la care am participat în calitate de membru al Co­misiei guvernamentale de anchetă a evenimentelor din decembrie 1989 de la Sibiu, al cărei cap de afiş a fost fiul dictato­rului Nicolae Ceauşescu, Nicu. Am putut ob­serva atunci ne­mijlocit nivelul intelectual precar, lipsa de verticalitate, incompetenţa, imoralitatea şi obedienţa mai tuturor activiştilor comunişti» (din «Cuvinte în sprijinul viitorului», România penală văzută de un senator fost procuror, Editura Compania, Bucureşti, 2013, p. 9).
Şi să-i dăm cuvântul şi jurnalistului Cornel Nistorescu, directorul site-ului cotidianul.ro, cel care a publicat de-a lungul anilor aproape toate «declaraţiile politice şi de presă, in­ter­pelările şi scrisorile deschise» ale curajosului fost politician, azi doar autor : «Prima sa dezvăluire publicată în revistă [Expresn.n.] era despre dosarele Revoluţiei. De la început, Valer Marian şi-a dat seama că lucrurile nu bat. Sau nu puşcă, vorba poliţistului. Serialul său de impact s-a numit „Un pro­curor acuză“. A continuat apoi numere la rând, contribuţia sa la cunoaşterea unei imagini din interiorul unui sistem de abu­zuri fiind una de referinţă. L-am cunoscut abia peste un an. În locul expresiei de lup rău care se potrivea unui procuror, am cunoscut faţa ursului de treabă. Cordial, prietenos, mai mult tăcut şi cu o privire de om care surâde şi bănuieşte în acelaşi timp, cu aerul său de om de treabă, Valer Marian n-a speriat pe nimeni. Din această cauză nu l-au aruncat pe geam. Şi nici nu s-a potrivit cu sistemul. Aproape toţi au crezut că scapă foarte uşor de el. După dezvăluirile despre procurorii din anii comunismului, Valer Marian a încercat jurnalistica şi politica. A intrat în PSD, unde a devenit repede un soi de oaie neagră, de adversar al grupurilor de interese din zona de nord-vest a României. Valer Marian a rezistat în politică doar atât cât să înţeleagă ceilalţi că el nu face parte din mizeria practicată pe scară largă. Şi atunci, şi acum ! Adică târguială, învârteală, afacere. Valer Marian a fost dat afară din PSD ca fiind un inadaptabil, un nebun, un om cu care nu te poţi înţelege. Şi pentru că i-a încurcat pe toţi, au încercat să-i fabrice şi nişte bube în cap. N-au înţeles că pe măsură ce-l acuză pe nedrept, îl întărâtă şi mai tare şi, astfel, îşi întăresc singuri un adversar de moarte. Cât a stat în Senatul României, Valer Marian, în cei opt ani de mandat, a formulat atâtea declaraţii şi interpelări critice câte n-a adunat instituţia în două mandate de la toţi aleşii neamului. Pe cele mai multe i le-am publicat în Coti­dia­nul şi au fost reluate într-o carte. „România penală...“ [vezi referinţa mai sus – n.n.] reuneşte mai multe investigaţii politice şi jurnalistice decât a fost în stare DNA să întocmească în aceeaşi perioadă, cu toţi procurorii, ofiţerii acoperiţi şi oamenii de filaj din nordul României. Mărturiile lui Valer Marian au valoare de dosare temeinice, pe care, de obicei, procurorii nu sunt în stare să le facă. Sau când le pot face, se tem să le dea drumul» («Un luptător cum nu am mai văzut», cotidianul.ro, 19 martie 2017).
Într-adevăr, Valer Marian, fost procuror, fost ziarist, fost senator, dar scriitor pentru istoria lungă, e un luptător şi o con­ştiinţă autentică, urmând calea marilor eroi civilizatori pe care i-a dat fără întrerupere Ardealul românesc. Cei din Şcoala Ar­de­leană (Petru Maior, Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Ion Budai Deleanu), marii paşoptişti (Avram Iancu, Simion Băr­nuţiu, Ti­mo­tei Cipariu, Eftimie Murgu, Andrei Şaguna şi cei­lalţi), me­morandiştii (Ioan Raţiu, Gheorghe Pop de Băseşti, Vasile Lucaciu, Aurel Suciu, Aurel C. Popovici şi ceilalţi) până la marii cărturari dar şi oameni de acţiune politică dinaintea şi din preajma lui 1918 (Andrei Mureşanu, Iosif Vulcan, Ioan Slavici, diplomatul Vasile Stoica, Octavian Goga, sculptorul Corneliu Medrea şi atâţia alţii). Statuia în bronz înaltă de peste 4 m a părintelui Vasile Lucaciu, cel cu care Valer Marian sea­mănă, poate, cel mai mult, o statuie cu o fabuloasă istorie de mutări succesive (Bucureşti 1935-Satu Mare 1936-Lugoj 1940- Alba Iulia 1942-Bucureşti 1958-Satu Mare 1968), se găseşte tot la Satu Mare, acolo unde Valer Marian a activat cei mai mulţi ani. Ca să nu ne mai aducem aminte de vremuri tra­gice, cele ale lui Gheorghe Doja sau Horia, Cloşca şi Crişan. Cre­dem că efortul imens al lui Valer Marian, riscurile nemăsurate pe care şi le-a asumat nu vor fi fost fără rost, vor avea «un răsunet» (cum bine spune titlul lui Andrei Mureşanu, devenit imn naţional, pe muzica lui Anton Pann), chiar dacă acum toate speranţele pentru ţara noastră par a fi paralizate.
Chiar dacă trăim în vremea în care artelor şi literelor frumoase li se impune «mizerabilismul», vremea mediocrităţii, iar oamenilor politici li se dă voie să fie doar pigmei, corupţi şi incompetenţi, Valer Marian ne reaminteşte şirul giganţilor naţiunii române, mai ales transilvăneni, pe care i-am enume­rat mai înainte ca oglindă şi contrapondere la decăderea de azi.

 

 

Valer Marian (născut în 1960 la Dăbâca, judeţul Cluj) a absolvit Facultatea de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca în 1984. Procuror la Satu Mare până în 1990, a fost numit vicepreşedinte al Consiliului FSN Satu Mare în decembrie 1989, iar între aprilie şi august 1990 a făcut parte din Comisia gu­vernamentală care a anchetat evenimentele din decembrie 1989 de la Sibiu – această experienţă s-a încheiat cu demisia sa din procu­ratură în semn de protest faţă de blocarea şi/sau temporizarea cercetărilor asupra dosarelor Revoluţiei.
Din toamna lui 1990 şi până în 2008 a activat în media sătmă­reană (Gazeta de Nord-Vest, Avertisment din Nord-Vest) şi a co­laborat cu articole la publicaţii naţionale (Expres, România li­­beră, Evenimentul zilei şi Adevărul). Unele dintre anchetele sale jurnalistice care expuneau abuzuri ale administraţiei publi­ce, ale poliţiei şi justiţiei sătmărene s-au soldat cu demisii sau anchete penale. Prefect pentru câteva luni al judeţului Satu Mare (iulie 2004-ianuarie 2005), şi tot pentru câteva luni director de cabinet al preşedintelui Consiliului Judeţean Satu Mare (februa­rie-iunie 2008), devine membru al PSD în vara anului 2008 şi este apoi ales senator în două legislaturi succesive (2008 şi 2012). Mai întâi (2008) vicepreşedinte, apoi (2012) membru al Comi­siei pentru cercetarea abuzurilor, combaterea corupţiei şi petiţii, precum şi membru activ în alte organisme parlamentare, s-a distins de-a lungul anilor prin zeci de iniţiative legislative, declara­ţii politice, interpelări, întrebări, moţiuni şi luări de cuvânt.
Atitudinea sa pugnace, curajul şi tenacitatea cu care a militat împotriva corupţiei, incompetenţei, nepotismului şi abuzurilor frecvente din instituţiile statului l-au adus în conflict şi cu propria sa formaţiune politică. Preşedinte al Organizaţiei judeţene a PSD din noiembrie 2010 până în martie 2013, a renunţat să candideze pentru reînnoirea mandatului, constatând apoi că este împiedicat să participe la Congresul PSD din aprilie 2013, iar in iunie, că este exclus din partid printr-o procedură expeditivă, fără explicaţii şi comunicări oficiale. A fost apoi de asemenea eliminat din grupul senatorial al PSD şi din comisiile permanente ale Sena­tului al căror membru era. Într-un interviu acordat site-ului coti­dianul.ro în 19 iulie 2013 şi-a exprimat intenţia de a abandona politica pentru a reveni în magistratură. Considerându-se victimă a unei campanii de calomniere declanşată chiar de premier, care i-a pus public la îndoială integritatea facultăţilor fizice şi psihice, a depus o plângere penală împotriva primului-ministru Victor Ponta la 24 iulie 2013.

                                           ClarObscur

 

Stimate vizitator,

Cum ştiţi, probabil, la 25 mai 2018 intră în vigoare Regulamentul European 2016/679 privind protecţia persoanelor fizice referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date (GDPR).

Editura Compania doreşte să vă poată informa despre noutăţile sale editoriale (prin newsletter trimis pe e-mail) şi să vă poată expedia cărţile pe care le comandaţi. 
Pe lângă e-mail, comanda implică pentru noi prelucrarea şi conservarea şi a altor date ale dumneavoastră cu caracter personal (nume, prenume, domiciliu, număr de telefon), respectând măsurile de securitate impuse de normele europene.

Dacă doriţi şi dumneavoastră să primiţi înştiinţări despre noutăţile noastre editoriale (newsletter), vă rugăm să vă manifestaţi explicit opţiunea :

DAŢI CLICK AICI şi astfel veţi rămâne abonaţi la newsletter-ul nostru.

În cazul în care nu vom primi din partea dumneavoastră acest acord clar exprimat, nu vă vom putea expedia cărţile pe care ni le comandaţi şi nici comunica titlurile recent apărute la noi.

Vă stăm la dispoziţie pentru orice informaţii suplimentare pe această temă.

Cu cele mai bune gânduri,
Editura Compania

 

ISBN :
978-606-680-020-4
13,5 x 20 cm
176 pagini
Preţ : 20 lei
8 €
10 $

 

 

Ultima boema bucuresteana (1964-1976)

urmata de Portrete de boemi

Mihai neagu Basarab



Boema evocă de obicei o imagine romantică despre « viaţa de artist ». Imaginea realistă a boemei e mai degrabă o ţesătură deasă de politici, tradiţii locale, negocieri între grupuri sociale, războaie între impostura culturală şi gloria pe merit. Să fie boemii oameni prea slabi într-o lume dură sau prea tari pentru o societate nivelată ?

« De ce a reapărut boema bucureşteană în 1964 ? Motivul prin­cipal l-a constituit amnistierea deţinuţilor politici, sute de mii, care reprezentau în sânul poporului român de atunci o masă ca de minereu aurifer îmbogăţit faţă de restul populaţiei, mai adaptată la socialism, cu credinţa mai puţin antrenată, în libertatea iluzorie „de afară“. Nici nu se punea prea insistent problema caracterului ambiguu al libertăţii, toţi românii ştiau că-n puşcărie e mai rău decât „acasă“, oricât de rău ar fi fost „acasă“. Printre zecile de mii de deţinuţi politici eliberaţi în Bucureşti erau câteva mii de intelectuali şi artişti remarcabili, poeţi, foşti profesori universitari, foşti ziarişti faimoşi, care, vrând-nevrând, au devenit boemi, siliţi să locuiască în mici ca­mere mansardate sau în subsoluri în care altădată îşi duseseră zilele poate chiar servitorii lor. Ciudat este faptul că preferau trei metri pătraţi pe strada Brezoianu la subsol unei garsoniere de 18 metri pătraţi, cu duş şi bucătărie, în Balta Albă, unde se simţeau, printre foştii copii de foşti ţărani semiurbanizaţi, ca în­tr-un ghetou siberian. »   



Mihai Neagu Basarab (născut în 1946 la Bucureşti) este medic şi membru al Uniunii Scriitorilor din 1972. A absolvit Facultatea de Medicină Generală din Bucureşti în 1971, apoi s-a specializat în psihiatrie (1975-1978 – doctorat în ştiinţe medicale în 1977, medic primar psihiatru în 1990), iar la în­ceputul anilor ’80, în homeopatie şi acupunctură.
Din 1973 a fost asistent universitar la catedra de Istoria medicinii şi etică medicală la Universitatea « Carol Davila » din Capitală. După mineriada din 1990 a plecat în Germania, unde şi-a continuat activitatea, lărgindu-şi câmpul de com­pe­ten­ţe medicale (medicina de urgenţă, psihoterapie, medicină psi­ho­­somatică, diabet etc.). A publicat numeroase cărţi de medicină şi popularizare a ştiinţei medicale (Medicina de voiaj, 150 de remedii homeopatice vegetale, Nevrozele şi turismul, Pe urmele lui Victor Babeş, Paracelsus, călătorie neîntre­rup­tă…), a contribuit cu capitole la tratate de medicină publicate în România şi în Germania (unde a ţinut şi cursuri de homeo­patie la Uni­versitatea din Freiburg, ca, de altfel, şi la Basel, în Elveţia), a îngrijit editorial volume de documente ale unor personalităţi din istoria medicinii româneşti şi a colaborat la radio cu emisiuni pe teme de sănătate şi igienă a vieţii.
După debutul cu proză SF din Scânteia tineretului în 1967, s-a ilustrat literar mai ales cu dramaturgie (cinci volume între 1969 şi 1985 – ultimul, La Gura leului, Editura Cartea Româ­nească, premiat de Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti). A făcut, de asemenea, traduceri şi a avut rubrici permanente la un mare număr de reviste (Viaţa studenţească, Amfiteatru, Astra, Fila­telia…). După 1990 a scris în presa exilului (Vatra, Cu­vântul românesc, Dorul…) şi a prezentat lucrări ştiinţifice la congrese naţionale şi internaţionale, publicând în continuare volu­me de literatură şi medicină.
Distins în 2016 de Academia Română cu « Meritul acade­mic », este din 2017 membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Medicale din România.
Preşedinte al Academiei Germano-Române din Baden-Baden, a fost ales în 2011 director al Bibliotecii Române şi al Institutului Român de la Freiburg, unde editează în fiecare an un Buletin substanţial.



Boema ca antidot
la dezumanizare

Se vorbeşte adesea la noi despre « deschiderea » de după venirea la putere a lui Ceauşescu. O perioadă de respiraţie cam de un deceniu între două treceri de buldozer peste ţară. Ridicarea tălpii de pe pedala politico-ideologică ar fi adus, se spune, bunăstare diplomatică, economică şi socială, îngăduind şi o renaştere culturală, pe lângă speranţa difuză a întoarcerii la o oarecare normalitate. Istoria oficială şi studiul documentelor o confirmă. În volumele de memorii şi amintiri se găsesc, citate cu nostalgie, locuri de plăcută petrecere a timpului în Bucureşti, amintirea tarafurilor, a presei străine de la chioşcuri şi a magazinelor care aveau ce vinde.
Cartea lui Mihai Neagu Basarab luminează brusc un fenomen esenţial dar încă nelămurit al acelei epoci : boema. Iar fenomenul apare, la fel de brusc, legat de decretul care a eliberat din închisori cohorte de prizonieri politici, mulţi dintre ei foşti oameni cu funcţii şi cu carte, cu morală şi maniere, cu demnitate şi umor. Greu de cazat fizic şi profesional, « foştii » au iradiat însă bagajul lor de caracter şi experienţă în lumea care fusese nu doar răsturnată şi năucită, ci şi nivelată, cu o brutalitate organizată, în douăzeci de ani. Printre mulţii conaţionali care îşi doreau deja sincer să fie plaţi, neutri, oarecare, ca să nu atragă atenţia – evident, răuvoitoare – a nimănui, cei care se singularizau de bunăvoie – prin destin dar şi prin opţiune proprie sau prin simpla lor incapacitate de a mima măcar o stimă indiferentă pentru regimul imbecililor gravi şi cruzi – constituiau o lume aparte : lipsită de şansa de a da vreun erou « exemplar » în socialismul românesc, suportând să fie tolerată, evitând pe cât posibil să fie instrumentată, supravieţuind cu aparenţe onirice/retard-inofensive şi cultivându-şi marja de libertate atât cât să evite conflictul cu puterea. Câteva serii de intelectuali şi artişti îşi începeau astfel după 1964 negocierea inevitabilă a compromisului întru salvarea sufletului. Vârstnicii dar şi tinerii care îşi alegeau dintre « boemi » magiştrii învăţau, de asemenea, să depisteze şi să îmbrobodească până la împrietenire durabilă personajele « cu cifru » (cu misie, cu asterisc, cu sertar dublu, cu cheiţă, cu zurgălăi…) pe care « aparatul », mereu îngrijorat de eventuale focare de răscoală, le strecura de veghe printre aceşti semi- sau sfertomarginali care, de regulă, beau şi vorbeau prea mult.
Avem mare noroc cu Mihai Neagu Basarab ca autor al acestei disertaţii despre boemă şi câteva dintre figurile ei ! Doctor, excelând în bolile minţii, dar şi medic curant preţ de decenii al multor boemi faimoşi, cufundat în istoria medicinii, pe care a şi predat-o, precum şi cunoscător în alte istorii ale lumii vii exo- şi esoterice, de câţiva ani director al Bibliotecii Române de la Freiburg (tezaurul exilului scris al românilor), iată un scriitor curios şi treaz, iubitor de oameni şi de artă, care nu s-a temut să frecventeze boema anilor ’60-’70, fără a face parte din ea, fiind mai mereu înăuntrul şi în afara ei în acelaşi timp. Cu aceeaşi naturaleţe ne teoretizează în volum boema franceză (standardul clasic), simulacrele ei de aiurea şi începăturile interbelice ale boemei româneşti, dar ne şi desenează în detaliu peisajul şi persoanele « ultimei boeme bucureştene ». Întâlnim astfel nume foarte cunoscute, ca Petre Ţuţea (fireşte, nici comunist, nici legionar, ci mintos de gradul zero), alături de cvasinecunoscutul Dan Boiţă (maestru neşcolit la desen şi stomatolog de performanţă), dar şi un pe nedrept uitat Oscar Lemnaru, un zgomotos Niculai Georgescu sau un autonom ciudat ca Decebal Niţulescu, un dramaturg adorat doar de unii, ca Teodor Mazilu, sau un reporter-prozator apreciat de toţi, ca Monciu-Sudinski ş.a.m.d. Printre portretele amănunţite trec, cu anecdotele şi focurile lor de artificii, Gheorghe Dinică, Taşcu Gheorghiu, Ion Barbu, Miron Radu Paraschivescu, Ion Vinea, Păstorel Teodoreanu, Mircea Popa, Mihai Cismaru etc., etc., etc.
Galeria personajelor marcate de talent-tupeu-temeritate-târnoseală-tăvălug ne provoacă voluntar la reflecţie pe marginea valorilor şi imposturii care au format şi malformat spaţiul public autohton zeci de ani. Involuntar, ni se relativizează imaginea preformatată despre boemi, căci punerea sub lupă a oricărei vieţi, cercetarea ei în intimitate, tentativa de a dezghioca motivaţii pe care subiectul însuşi le ignoră pulverizează rezumatul utilitar de la taifasuri sau articolul sec din dicţionar. Mai mult, Mihai Neagu Basarab pune şi toate întrebările incomode din preajma distincţiei tradiţionale între modul de a fi « artist » şi « opera » ca unică garanţie acceptată a statutului de artist – cu alte cuvinte, în plasa condiţionărilor în care trăieşte omul concret, cât gest vital onest şi câtă operă mare poate el face ca să rămână deopotrivă în adevăr şi în artă ?
Medicul şi scriitorul Neagu Basarab plasează în text, sub aparenţa unor digresiuni nevinovate, îndoielile sale îndreptăţite în privinţa înţelepciunii câştigate de umanitate cu trecerea ei prin seculi. Ce soi de civilizaţie o fi cu adevărat superioară altora ? E mai fericită şi mai durabilă societatea aşezată pe cifre crescătoare şi multă ordine sau cea în care cumsecădenia (uitare, milă, întrajutorare…) şi-a păstrat un locşor ? Să fie dispariţia boemei un semn bun pentru mersul Europei în general şi al României în special ?
Căci « boema » nu e un fenomen colateral, înţelegem pe măsură ce înaintăm într-o carte graţioasă şi uşoară la vedere, ci un fel de tainică secreţie morală şi spirituală a grupurilor omeneşti. E chiar straniu că nu ne-am dat seama de asta până acum…

                  Adina Kenereş


                  ClarObscur

 

ISBN :
978-606-680-019-8
12,5 x 20 cm
272 pagini
Preţ : 25 lei
9 €
11 $

Invitati la banchetul de-o viata

Sub forma de roman

Gelu Culea

 

Experienţa ca banchet
sau Un altfel de scriitor

Un bunic, un tată sau un unchi sfătos – mulţi şi-ar fi dorit un astfel de martor nepreţuit de la care să afle cum s-au petrecut de fapt lucrurile în familie, cum se explică atâtea conflicte absurde, de ce un văr talentat a avut o soartă haină şi un nepot urât şi tăcut s-a ajuns, o mătuşă s-a descurcat de minune, iar alta a ajuns la balamuc.
Invitaţi la banchetul de-o viaţă spune o grămadă de asemenea poveşti legate între ele, înţelegând perfect utilitatea unei experienţe lungi, obiectivată prin decenii. La ce folosesc deceniile ? La creşterea discernământului ! Timpul lung, la un om care reflectează la ce trăieşte, îngăduie clarificarea dozelor de psihologie, fatalitate, înzestrare personală, regim politic, efort concentrat, capacitate fizică, paradă socială, doze prezente în drama eternă a oricărui individ viu. Românii de azi vor adesea să creadă că-şi fac destinul cu mâna lor – cei de ieri arareori sperau la una ca asta. Gelu Culea ştie, la 82 de ani, că se înşală în mare măsură şi unii, şi alţii. Şi le-a făcut cadou o suită de întâmplări ţesute într-un roman sapienţial, în care şi-a încrustat la un moment dat şi sideful propriei vieţi – entarsia supremă.
Gelu Culea s-a format inginereşte, a lucrat îndelung în poziţii de răspundere înainte de 1989, este un vechi amator şi cunoscător de artă – mulţi artişti şi-l amintesc ca director al Fondului Plastic, când era omul frecvent chemat « să rezolve » situaţii imposibile, să restabiliească echilibre frânte, « să ajute ». O asemenea postură specială nu era o întâmplare, mai ales în anii ’80. Persoana era considerată poliedrică, serioasă şi foarte atentă, ceva ce azi se cheamă « focused ». L-am cunoscut pe acest director atunci, şi deci nu m-am mirat că a scris o carte substanţială acum.
Am însă o constatare mirată de editor. Am deschis, în urmă cu câţiva ani, colecţia « document.ro » cu gândul de a da astfel glas unor teme şi scriituri de societate, şi nu de ficţiune. Era vorba de situaţii noi din ţara în curs de deschidere după prea multă închidere, de interesul în creştere – al românilor, dar şi al străinilor care debarcau la noi în valuri – pentru fapte şi întâmplări ample, care depăşeau adesea chiar cadrul unui reportaj lung de gazetă, dar care aveau mai degrabă rădăcini în percepţia presei decât în gustul pentru literatura propriu-zisă. Câteva titluri editate în această colecţie a « cărţilor de actualitate » explică bine fenomenul. Dar iată că în ultima vreme roata pare să se întoarcă, după obiceiul lumii : presa şi-a pierdut vocea, aproape că s-a restrâns la pură propagandă, iar cei care vor să vorbească despre fapte şi întâmplări ample de interes general o fac, de predilecţie, în forme care îmbracă hotărât haina literaturii. Unii optează pentru « autoficţiune », alţii pentru « divane » sau gâlcevi ale înţelepţilor cu lumea – nu pentru jurnale, memorii sau eseuri cu cheie. Pornirea lor nu arată nici pe departe ca o ambiţie recentă de a concura cu Flaubert sau cu Tolstoi, cu Rebreanu sau cu Marin Preda. Pare să acţioneze mai degrabă sentimentul că lucruri grave, alerte necesare, conştientizări cu caracter de urgenţă pot ajunge mai sigur la minţile încă deschise şi sensibile pe calea unei aparente creaţii literare decât sub forma unui manifest simplist şi zgomotos, ţâşnit la ecran dintr-un site sau blog încă zis jurnalistic.
Gelu Culea citeşte şi citează realităţi naţionale, fapte diverse, moralişti, filosofi, mitologii orientale, texte sacre. Preferinţa lui pentru stilul simplu şi direct de a fi se reflectă şi în scris. Dar poate tocmai din pricina clarităţii şi a formulei abrupte, paginile se încarcă lent, pe de-o parte, cu hazard, premoniţie, miracol, iar pe de altă parte, se descarcă de avertismente, îndemn la judecată, răbdare şi recuperare a moralei universale naive, dar şi a cinstei ţăranului român – singurele eventuale garanţii pentru ca viaţa oricui, oricum complicată, să fie un banchet fericit.

                    Adina Kenereş

Gelu CULEA (n. 1935) este inginer constructor de formaţie. A lucrat mulţi ani în industrie şi în Ministerul Comerţului Interior, apoi în administraţia municipiului Bucureşti. În anii '80 a fost director al Fondului Plastic, iar în 1995-1996 consilier al ministrului Culturii.

« Şi acum să-ţi povestesc o situaţie reală, trăită de mine.
Abia fusesem numit director, eram foarte tânăr, şi m-a chemat ministrul să-mi zică despre aşteptările lui de la mine. Pe culoar m-am întâlnit cu unul dintre adjuncţii săi, care avea vreo
şaizeci-şaizeci şi doi de ani. M-a oprit, ne-am dat mâna, iar el mi-a reţinut mâna într-a lui, învăluindu-mă cu o privire plină de bunătate. Mi-a zis : „Dragă Caius, de-ai şti tu cât de invidios sunt !“ Am rămas blocat. El, ditamai somitatea, în timp ce eu abia fusesem promovat pe un post cu mult inferior. Nedumerirea mi se putea citi cu uşurinţă pe faţă. „Dar de ce ? Cine sunteţi dumneavoastră şi cine sunt eu !“ „Da, ai dreptate ! Cine mai sunt eu ? Te invidiez, dragule, mi-a zis el cu tristeţe, pentru că eşti tânăr !“ »

ISBN :
978-606-680-018-1
12,5 x 20 cm
236 pagini
Preț : 25 lei
9 €
11 $

Cu titlu provizoriu

Romanul unui psihiatru melancolic –
Romania, America, Romania

Maia Levantini

 

Ostatici, migranţi, bolnavi, eroi…
(câte puţin din fiecare român onest
şi inteligent)

Mulţi intelectuali români stau cuminţi « la locurile lor » şi citesc cărţi an de an. Şi vine, mări, deodată un moment de preaplin derutant al propriei lor istorii. Care la 40 de ani nu e un clasic bilanţ, ci o luminare matură a vieţii trăite, plus pâlpâirea unor întrebări grave la care mizeria actuală a lumii nu ştie să răspundă. În asemenea situaţii, oamenii cu carte, ca Maia Levantini (un pseudonim), se aştern la scris.
Psihiatru de formaţie şi în exerciţiu, « autoarea » Levantini ştie perfect ce are de făcut : să recupereze prin toate simţurile, să caute sens prin amintiri, analogii şi ipoteze, să mascheze pentru a spune şi să spună pentru a masca, să construiască o autoficţiune reprezentativă nu doar pentru ea, ci şi pentru noi. Aşa se face că în acest text scris cu nerv şi sânge trăiesc, mai exemplar decât într-o vitrină de cristal, cele mai importante piese ale dramei româneşti de azi : ţara fostă comunistă, cu minimala ei schimbare din 89 cu tot, căldura familiei, a copilăriei şi a tinereţii, splendida adoraţie pentru sublimi maeştri, exilul hurducat şi planetele diverse ale exilaţilor, medalioane veşnic comparative ale întâlnirilor cu tradiţii, sisteme, practici şi figuri din Europa şi din SUA, adormiri de confort şi treziri de thriller, întoarceri acasă de fiu risipitor care sunt, de fapt, tot atâtea piruete, fandări şi retrageri tactice epuizante, ca în cazul tuturor celor deopotrivă oneşti şi inteligenţi (un blestem).
Impresionant şi fermecător e în acest volum spectacolul culturii concrescute (un tipic substitut al belşugului şi al libertăţii conceput în Europa de Est) ca o a doua piele, al minţii care scrie mărturie fără să se fi antrenat vreodată anume pentru « a face literatură ». Literatura « de sine » de aici este mai degrabă un selfie cu arta decât vreo ambiţie de artist. În schimb, toate mijloacele literaturii – de la retorica oralităţii plurilingve la jocul pe keyboards cu registre variate şi flashback-uri de film, ba mai revizitând chiar doine şi balade, bocete şi strigături, pe lângă tabele în gust de Excel şi liste de expus în PowerPoint – sunt puse la bătaie pentru a nota « totul », tot ce poate fi livrat, nu fără ironie şi autoironie, cititorului de azi de către un nobil « dilettante » care întreabă şi iar întreabă şi tot întreabă… Interogaţia e, poate, ţelul ultim al acestei 

scriituri. Căci ea povesteşte îndelung şi declară sub jurământ, în fond, pentru a interpela mai bine. Ca toţi românii care pleacă din ţară, Maia Levantini ar vrea să ştie cui trebuie să-i adreseze actul de acuzare pentru frângerea obligatorie a destinului ei, fie el şi aparent împlinit, cu o întreagă « lume nouă » descoperită şi cucerită în buzunar.  Să fie oare de-ajuns vinovatul « Ceaşcă » ? Vai, ce glumă bună ! Să tragă cu praştia doar în burtăverzimea perpetuă, pentru care şi exilul, devenit recent şi oportun « diasporă », e la nevoie tot o colecţie de « our assets », de preferinţă sub eticheta « excepţionalii noştri conaţionali din străinătate », « fiii gliei », « icoane ale neamului » etc. ? Are oare rost ca un eminent psihiatru, dintr-un lung şir de eminenţi « copii ai ţării », purtător şi el, ca şi ei, de multiple răni în inimă, în creier şi în suflet, să spere ca mica lui tragedie şi marea lui revoltă să găsească ecou la o nouă elită românească, alta decât cea vinovată de-a fi făcut din milioane de oameni cu cel puţin 16 ani de şcoală ostatici, migranţi, bolnavi şi eroi ? Poate că da. Atunci când n-o mai « merge şi aşa ». Cine ştie când…  Cu titlu provizoriu e, printre altele, şi victoria unei femei curajoase asupra hrubei impuse, conformismului, complacerii, îndoielii. O firească victorie pentru un om onest şi inteligent. Pentru un astfel de om însă, venit din lumea românească, lucrurile nu pot fi deocamdată decât provizorii. În România, sigure şi definitive, cu aromă de etern nu sunt încă decât cele care-i privesc pe idioţi şi neoneşti, campioni ai stabilităţii, ocupaţi să negocieze zi şi noapte « activele noastre », printre care se găsesc şi din ce în ce mai mulţi fluturi provizorii prinşi în insectarul unei istorii amuţite, mizerabile (aceea care nu ştie să răspundă).
                                            Adina Kenereş

 

Maia Levantini s-a născut şi a crescut în Bucureşti. A absolvit Facultatea de Medicină şi Farmacie « Carol Davila ». După aproape zece ani de practică în România, a plecat în Statele Unite ale Americii, unde locuieşte – cu titlu provizoriu – de peste
cincisprezece ani.

                                               document.ro

ISBN : 978-606-680-017-4
13 x 20 cm
340 pagini
Preț : 30 lei
9 €
11 $

Lucia Ferescu sau Steaua diminetii

pseudoroman

Petru Vintilă jr.

Poveste despre sufletul veșnic călător

Nu v-ați întrebat niciodată de ce v-ați născut ? Imposibil ! Dacă vi se pare că nu sunteți deloc genul care-și adresează întrebări existențiale, precis ați uitat că ați făcut-o. Cel mai probabil, v-ați pus și părinții în încurcătură, poate i-ați provocat și pe bunicii cu totul dedați la cele sfinte.
E în firea lucrurilor ca oamenii de pe tot Pământul, deci și românii, să se întrebe cine sunt și care e rostul lor. Poveștile neobișnuite sau inexplicabile încă pe care le trăiesc sau le află despre lume sunt oare « fantastice » sau aparțin unui altfel de « real » ? Ce real este acela în care « la început era Cuvântul », un Cuvânt care « s-a făcut trup » ? și e oare posibil ca într-un infinit de universuri eterne sufletul să fie limitat și muritor ? Pe savanți și pe curioși, ca și pe credincioși meditația îi duce departe – prin atom și prin milenii, spre sunete și stele. Aceleași din care n-ar fi imposibil să fi venit cândva aici, ca pentru un popas.
Petru Vintilă jr., artist plastic și om de condei, fiul strălucitului pictor naiv și scriitor cu același nume și nepotul mitologului Victor Kernbach, care i-a luminat încă din copilărie drumul printre urmele civilizațiilor vechi, s-a oprit într-o zi din desenat arhitecturi stranii și creaturi improbabile și a hotărât să scrie fresca unei ipoteze care i se clădise pe îndelete în minte de-a lungul câtorva decenii. Pe îndelete a și purces la treabă, iar în vreo șapte ani a dat la iveală falsul roman intitulat Lucia Ferescu sau Steaua dimineții. De ce « fals » ? Pentru că volumul are date de roman, dar are și caractere de eseu, de jurnal, de dialog și de operă de mediatizare a științei, toate fiind structurate într-o mărturie despre ființa care se întreabă cine e, de unde vine și unde se duce. și nu doar că nu ia în serios celebrul îndemn « crede și nu cerceta », ci chiar face aproape contrariul, continuând să « creadă » în felul său. Interesant și cuceritor e să vezi pentru prima oară în românește un periplu epic prin istoria căutărilor spirituale din toată lumea integrând și spațiul nostru, acele descoperiri, fenomene și personalități care intră în rezonanță cu cele cunoscute de pe glob, de la semne încă tulburi din preistorie abia scoase la iveală până la calcule de la marginea materiei întreprinse ieri.
Personajul-pretext al pseudoromanului,

Lucia Ferescu, este o domniță născută în Valahia înainte de mijlocul secolului al XIX-lea, pe care o regăsim în 2060, proaspătă și intactă, la fel de aprigă luptătoare pentru libertatea de a exista prin sine a omului în ciuda numeroaselor predestinări pe care ea a învățat în lunga-i viață să le descifreze în amănunt. Îi putem urmări șerpuirea gândului curios prin texte sacre, revelate sau compuse din fragmente scriptice, prin opusuri puse la index sau circulate în vremuri clasice și moderne, însoțite de exegeză pe marginea credințelor și practicilor religioase, oculte și esoterice. Același gând, flexibil și deschis, construiește cu încredere punți neconvenționale între tradiții confesionale diverse și ipoteze ale fizicii cuantice, legate în rețea de miile de rapoarte recente despre întâlniri ale pământenilor cu extratereștri și experiențe ale lor la limita morții, călătorii aparent neverosimile, decorporalizate, în spațiu și timp.
Cei care s-au deprins să citească Scripturile doar în spirit și în simbol pot fi surprinși de sugestiile de lectură literală pe care le propune Lucia Ferescu. Iar amatorii de literatură SF ar putea găsi, la rândul lor, că unele pretinse « fantezii » brodate despre lumi cu aer supranatural din cărțile lor preferate figurează deja ca atare în scrieri foarte vechi, în resturi de mituri sau legende de pe alte continente. E greu să rămâi indiferent la un tablou atât de bogat al umanității în care marile spirite nu doar că se întâlnesc, cum spune adagiul, dar mai și consună la mii de kilometri și secole distanță. Ca și cum realitățile laboratoarelor de azi, preocupate de particule subatomice, vibrații, ADN și forme abstruse de energie, n-ar fi decât traducerea în idiom contemporan a unor tăblițe de lut și suluri de papirus…
La ultima pagină a acestei cărți fabuloase, aproape la fel de misterioasă ca și prima,
mi-a venit în minte o scenă trăită acum câțiva ani în parc. Pe bancă, bunicul, citind un
ziar – în picioare, în fața lui, nepotul care ucide dușmani intergalactici într-un joc de pe smartphone. Nepotul întreabă : Auzi, de ce vin extratereștrii aici la noi ? și bunicul, fără să ridice ochii din ziar, răspunde : Pentru
că pot.

                                       Adina Kenereș

 

 

Din cuprins : Apariții și dispariții Arghiropol și alte ciudățenii din București Săptămâna marii revelații Sexul oamenilor, sexul îngerilor De la mănăstire, prin Europa, spre piramide Uriașii și energiile lor din pântecul munților Din pustiul arab, prin Stambul, înapoi la București Pe spirala neoliticului românesc până la 10 000 de ani în urmă și mai bine În trăsura prințului prin Rusia, în trăsura Ohranei înapoi spre țară Vizitele extratereștrilor în relatările sacre indiene și cele biblice ADN-ul semințiilor din Vechiul Testament Supercivilizații nemuritoare oglindite în toate textele sacre ale lumii Popas la Qumran și o privire mai atentă asupra Evangheliilor necanonice Mistificări utile pentru salvarea dogmei Un ocol luciferic prin strada Mântuleasa și Grădina Cișmigiu Când Poliția Capitalei umblă după himere 70 de neamuri, 70 de îngeri, 70 de limbi Drumuri prin alte spații spre superstația cosmică Călători prin rai și iad Recolta de suflete și ființe răpite de OZN-uri Spre un univers plural, compus din lumi paralele Levitând ușurel cu domnișoara vrăjitoare Curățenia genetică și înmulțirea mai mult sau

mai puțin angelică Reîncarnare, karma și călătorie în timpurile trecute Copiii indigo și cei de cristal Supercomputere, supertehnologii, superspații... Big Bang, Big Crunch, vid și timp absolut Infinitul greu de imaginat, sensul greu de pătruns Multe cicluri înlănțuite și un Dumnezeu continuu Sufletele oamenilor îi împrospătează pe zei și pe Dumnezeu șerpuirea ADN-ului prin apele primordiale Informația din Cuvânt și realitatea ultimă (sau primă) Pământenii vegheați de la mare depărtare Cât de mult rău e în binele divin ? Fațetele răului : intoleranță, agresivitate, violență, cruzime... Amintiri despre « reptilieni »  și alte maleficii De la gnostici la supercorzi, trecând prin eretici și mistici Iahve sau Epopeea unei cruzimi cu scop nobil Cataclisme, masacre și molime în cursa pentru « puritate » Îmblânzirea omului prin ADN și activitate neuronală orientată Despre « performanțe » obținute prin meditație și asceză Inexplicabilele viziuni mari ale unor oameni mici Zbor cu trupul, cu insula sau cu vaporul Călătorii în aer și în timp, fără trup sau fără identitate

 

 

Petru Vintilă jr. (născut în 1955 la București, fiul scriitorului și pictorului Petru Vintilă) a absolvit Institutul de Arte Plastice « N. Grigorescu » din București în 1978 și este membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România. Grafician de formație și desenator de predilecție, s-a ilustrat și în pictură, arte decorative, fotografie, și a participat la numeroase saloane și expoziții în țară și în străinătate.

Este dintotdeauna pasionat de istorie (mai ales de cea a Bucureștiului), literatură, filosofie, istoria religiilor, mitologie, cărți de înțelepciune și spiritualitate din toate orizonturile, fenomenul OZN. Autor al unor hărți turistice (Sinaia, Complexul Peleș, București) în care monumentele sunt figurate prin desen, a publicat, de asemenea, un minighid al Sinaiei (2003) și un eseu despre catacombele bucureștene (2006).

                                         Cărți-eveniment




House Season 7